Cine ne învaţă iubirea?

Sunt plictisită de politică, de telejustiţie, de frică, de ştiri spectaculoase ce ne îngheaţă sângele în vene, de patimi, de invenţii, de răstălmăciri, de bătutul apei în piuă al trimişilor nevorbiţi şi neinformaţi ai partidelor la diferitele dezbateri, mă obosesc informaţiile dramatice, pe care nu le iau în seamă vremelnicii guvernanţi. 

Profit de luna iubirii, martie, şi mă întreb cărei părţi a creierului i se adresează iubirea? Despre ce se învaţă? Despre frică, despre pedeapsă? Sau despre înţelegere, compasiune, empatie cu ceilalţi? Este vorba de acumulare de informaţii sau despre modelarea gândirii, a sufletului? În ce măsură îi influenţează pe copii iubirea? Şi, până la urmă, cine hotărăşte pentru calea copiilor?

Poate pentru că primăvara e aici sau foarte aproape, văzând tot ce se întâmplă, aici şi aiurea, de câteva zile mă preocupă această întrebare „Iubirea se învaţă?” Iubirea pentru cineva sau pentru ceva. Aproape am certitudinea că ura se învaţă. „Educatori” sunt tarele noastre, invidia, neîmplinirile, urâtul, egoismul… Dar iubirea? Cine ne învaţă iubirea? Cine ne învaţă să răspundem la iubire cu iubire? Dar la ură cu iubire? Poţi fi autodidact în iubire? Iubirea o vezi sau o simţi? Cine ne arată cum să mânuim „instrumentele” iubirii? Dar care sunt aceste instrumente? Vorbele sunt iubire? Adevărul, chiar dacă, uneori, răneşte, e iubire? Flatarea e iubire? Dacă iubirea se învaţă, când se învaţă, cine sunt profesorii? Părinţii? Dacă aceştia, paradoxal, din prea multă iubire, nu sunt buni profesori, rămânem fără iubire? Cine ştie dacă iubirea se învaţă…

            Urmăresc şi eu, ca majoritatea, evenimentele din Orientul Mijlociu. Mi-e greu să înţeleg. La un post de televiziune s-au aflat, la un moment dat, în dialog, un iranian şi un evreu. Un dialog civilizat care părea că este întemeiat pe iubire, pe respect reciproc, pe înţelegere. Şi-atunci, de ce trebuie să moară oameni? De ce unii sunt mai preţioşi decât alţii? De ce se omoară oamenii între ei? Există un scop nobil justificat?

De ce unii oameni au mai multe drepturi şi libertăţi? De ce libertatea unora este mai valoroasă ca a altora? De ce nu au toţi copiii lumii dreptul la o viaţă normală, la hrană, la învăţătură, la sănătate… De ce? De ce sunt exacerbate calităţile unora şi defectele altora? De ce aceleaşi calităţi sunt la unii preţuite şi la alţii dispreţuite?

De ce a devenit banul instrument infailibil de schimb? De ce nu pot greşi cei bogaţi? De ce haina încă îl face pe om? De ce nu mai ştim, de ce ne este frică să ne mai iubim copiii? De ce iubirea a devenit/poate fi monedă de schimb? Unde ne sunt sentimentele? Mai suntem oameni? Dar dacă suntem în chiar centrul unui experiment AI, de multă vreme, şi nu mai suntem decât nişte „jucării stricate”? Întreb. Până la un răspuns competent, folosesc instrumente învechite şi întreb: „Cine ne învaţă iubirea?”. (Mioara VERGU-IORDACHE)