24 februarie: „Dragobetele” – sărbătoarea iubirii la români

Azi, Dragobetele sărută fetele!

La 24 februarie (28 februarie, 1 şi 25 martie, în funcţie de zona geografică) românii sărbătoresc „Ziua lui Dragobete”, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii. Dragobete este asociat cu Cupidon (zeul dragostei în mitologia romană) şi cu Eros (zeul dragostei în mitologia greacă), fiind considerat fiul Babei Dochia.

Dragobetele are rădăcini foarte vechi. Numit şi Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeş şi puternic, aduce iubirea în casă şi în suflet. Oamenii de la ţară îşi mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor şi băieţilor care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate, de sărbătoare, şi porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămăioasă, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine pe băiatul care le îndrăgea. După ce îşi prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici şi celebra zicală Dragobetele sărută fetele! Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete  să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete.

Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile.

Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar omul participă şi el la bucuria naturii.

Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobetele oficia nunţirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi.

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă, de Dragobete, zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept „zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele îşi clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase şi atrăgătoare ca şi zânele.

De Dragobete, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an. Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.

În anumite sate ale României, din pământ se scot, de Dragobete, rădăcini de spânz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Este, de asemenea, obligatoriu ca de Dragobete bărbaţii să se afle în relaţii cordiale cu persoanele de sex feminin. Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să se angajeze în gâlcevi căci astfel îi aştepta o primăvară cu ghinion şi un an deloc prielnic. Atât băieţii, cât şi fetele au datoria de a se veseli de Dragobete pentru a avea parte de iubire întreg anul. Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute de Dragobete.

Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise de Dragobete. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime.

Nu ai voie nici să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma.

În unele zone ale ţării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopţii de Bobotează. Fetele curioase să îşi afle ursitul îşi pun busuioc sfinţit sub pernă, având credinţa că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

Când şi ce sărbătorim de Dragobete?

Dragobetele este o sărbătoare cu tradiţii vechi şi semnificaţii adânci în cultura româneasca, cunoscută ca şi festivitatea iubirii la români şi se sărbătoreşte în data de 24 februarie.

Dragobete este o tradiţie străveche românească ce prevesteşte începutul primăverii şi renaşterea naturii. În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului 20, Dragobete era sărbătorit la 24 si 28 februarie sau la 1 si 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile şi mituri”. Mai este cunoscut şi faptul că sărbătoarea era specifică zonei de sud a ţării, fiind cunoscută şi sub numele de „Logodna păsărilor” – ziua în care acestea se împerecheau şi îşi făceau cuib. Această logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic în lumea satului care considera că fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an.

Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii în mitologia românească se suprapune în calendarul creştin-ortodox, cu „Întâia şi a doua aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul”.

Cine a fost Dragobete?

Legendele spun că Dragobete este fiul Babei Dochia, un tânăr chipeş şi năvalnic, reprezentând în opoziţie cu aceasta principiul pozitiv. Dragobete este zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii din Panteonul autohton.
Conform legendelor, Dragobete fermeca pe toată lumea cu frumuseţea şi cântecele fluierului său. El se arăta în vis bărbaţilor tineri care urmau să se căsătorească şi îi învăţa tainele iubirii. Dragobete trezea dragostea în sufletele oamenilor şi readucea viaţa în natură după lunile grele de iarnă. După sute de ani în care a trăit şi i-a învăţat pe oameni să iubească, Dragobete a murit şi a fost transformat într-o plantă de primăvară, asemenea ferigii, numită „năvalnic”.

Etimologia cuvântului Dragobete.

Anumiţi filologi susţin că numele Dragobete are la bază două cuvinte vechi slave „dragu” şi „biti”, care s-ar transpune prin expresia „a fi drag”. Însă alţi filologi apreciază că provine din cuvintele dacice „trago” – tap (mai târziu devenit „drago”) şi „bete” – picioare.

Există şi ipoteza că Dragobetele se poate traduce prin „chipul frumos din casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales”, de la cuvintele dacice „drag”, ce semnifică „chip frumos”, „chip de lumină” şi „betel”- „casa lui Dumnezeu”.

Care sunt tradiţiile de Dragobete?

În această zi de mare sărbătoare, tinerii îmbrăcaţi în straie frumoase obişnuiau să se strângă în păduri şi să culeagă cele dintâi flori ale primăverii. Culesul florilor se continua cu voie bună şi cântece, cu un fel de joc numit „zburătorit”. La prânz, fetele porneau în fugă către sat, iar băieţii le fugăreau, încercând să le prindă şi să le dea un sărutat. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc şi sărutul considerat echivalent al logodnei, dar şi al începutului iubirii între cei doi. Înspre seara, logodna urma să fie anunţată comunităţii satului şi membrilor familiei.

În diferite părţi ale României, în jurul zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor şi păsărilor din gospodărie. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se încep construirea cuiburilor, dând tonul întregului ritual de trezire la viaţă, prin iubire.

Similar cu Boboteaza, în anumite zone ale ţării: tinerele fecioare îşi pot afla ursitul în noaptea de Dragobete dacă îşi pun sub pernă busuioc sfinţit.

Superstiţii de Dragobete:

• Dacă în ziua de Dragobete cineva aude o pupăză, atunci va fi harnic pe tot parcursul anului;

• Dacă plouă de Dragobete, înseamnă ca va urma o primăvară frumoasă;

• Ca sa nu-ţi meargă prost tot anul, nu trebuie sub nicio formă să te cerţi cu cineva în ziua de Dragobete.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar”, asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”.

Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 23 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Ovidiu Focşa a precizat că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii.(...) Această sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, odată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovadă şi zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia, dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”.

Marcel Lutic a afirmat că, în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. Dragobetele tradiţional se sărbătoreşte pe 24 februarie. Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie, care stă sub semnul Dragobetelui”.

Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Haşdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sărbătorea Dragobetele. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară..Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!.Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii.

Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele.” scria: „Dragobete e flăcău iubăreţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi ...”. (sursa: Wikipedia)