Cu toţii am văzut şi revăzut celebrele filme româneşti din seria Haiducilor, regizate de Dinu Cocea pe baza unor scenarii de Eugen Barbu. Au fost: Haiducii (1966); Răpirea fecioarelor (1968); Răzbunarea haiducilor (1968), Haiducii lui Şaptecai (1971, Zestrea domniţei Ralu (1971), Săptămâna nebunilor (1971), filme ce sunt căutate şi astăzi de spectatori. Pentru veridicitatea datelor scenaristice s-au căutat informaţii care aveau de a face cu perioada respectivă şi personajele care au ocupat scena social-politică. Una dintre acestea face trimitere la personajul „Răspopitul”, interpretat de Toma Caragiu, acesta fiind inspirat de unul real, cel cunoscut ca haiducul Ioniţă Tunsu.
Ioniţă Tunsu a fost iniţial paracliser (fost ţârcovnic) la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Calea Moşilor de astăzi, dar şi la Biserica Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei, numită, pe atunci, Drumul Târgoviştei, remarcat fiind datorită vocii sale. În Bucureştiul de altădată, legea era a celor bogaţi, prea puţini dintre săraci având vreo şansă la o viaţă uşoară. Văzând toate acestea, Ioniţă Tunsu a renunţat la ceea ce făcea şi a luat calea haiduciei, fiind un haiduc temut de toţi boierii şi iubit de toţi amărâţii. Era în urmă cu aproape 200 de ani, când distanţa ierarhică dintre ţărani şi boieri făcea ca viaţa celor mulţi să fie tare aspră. Marea majoritate a ţăranilor clăcaşi se afla sub exploatarea autorităţilor, a boierilor, a ciocoilor arendaşi şi a egumenilor greci.
Ioniţă era oltean, născut la începutul anilor 1800 în comuna Optaşi. Era un om voinic, frumos şi inteligent, iar episcopul Ilarion al Argeşului avea gânduri mari cu el, vroia să-l investească cu haina preoţiei. Mai întâi, Ioniţă Tunsu s-a alăturat voluntar armatei conduse de Tudor Vladimirescu în 1821. Revoluţia a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. A avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.
Ioniţă a trăit momente de umilinţă când a văzut „huzurul marilor boieri în comparaţie cu viaţa de mizerie a celor mulţi”. Şi-a părăsit slujba, s-a tuns scurt renunţând la pletele popeşti şi şi-a format o ceată de oameni necăjiţi şi supăraţi tare şi a pornit pe drumul haiduciei. Tunsu nu era un tâlhar la drumul mare, care omora şi schingiuia. Ceea ce lua de la boieri, el dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care nu avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce să-şi mărite fetele şi gazdelor sărace pe unde poposea în drumurile sale.
Odată cu începutul Războiului ruso-turc din 1828-1829 a început şi ciuma în ţară. Boala bântuia cu furie, casele se goleau, iar maidanele Bucureştiului erau pline cu cei care, în ploaie şi frig, îşi aşteptau sfârşitul. Cei înstăriţi, dar şi cei care aveau rude la ţară, au părăsit oraşul în fuga mare. Primul ministru din timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi al lui Carol I, marele academician Ion Ghica, povestea despre amintirea sa din copilărie având ca subiect pe haiducul Ioniţă Tunsu. Se povestea că Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica, şi-a luat familia şi cu toţii s-au refugiat la moşia Ghergani, din judeţul Dâmboviţa, pentru a scăpa de ciuma din oraş. Aici, în jurul stejarului aproape milenar, sub bogatul frunziş, şi-a aranjat sufrageria de vară, în aer liber. Într-o seară a fost chemat la poartă de cunoscutul haiduc pentru a fi avertizat. Temut de toţi boierii, Tunsu nu fura de la oricine „coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci şi văzându-te la masă le faci poftă băieţilor. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă”.
Generalul rus Pavel Kiseleff, pe atunci în fruntea Ţării Româneşti, fiind înştiinţat de toate faptele lui Tunsu şi a cetei sale, care băgaseră groaza în boieri, în negustorii bogaţi şi în autorităţile de ocupaţie, a ordonat de urgenţă ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l prindă. Tunsu şi ceata lui de haiduci i-au pândit pe general şi pe suita lui la un popas, în drum spre Târgovişte. Haiducul oltean l-a rugat pe Kiseleff, printr-o scrisoare, să fie blând dacă îl va prinde: „Capul excelenţei tale a fost astăzi în gura puştei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară. Astfel te rog şi eu, ca să porunceşti gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni”. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autorităţile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniţă Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie şi va primi 1.000 de lei”. Căpitanul Ştefan Radu, finul şi omul de legătură al haiducului în Bucureşti, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniţă urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmboviţa de la Grozăveşti într-o căruţă acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul şi la ora când era aşteptat Ioniţă trece o trăsură trasă de cai de poştă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somaţiei, este rănit uşor. Haiducul aude de la depărtare împuşcăturile şi zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus şi evită să mai intre în Bucureşti. Dar şansa nu îi mai surâde lui Ioniţă o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăveşti, asupra lui se abate o salvă de puşti şi pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaţilor ruşi de pe Podul Mogoşoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deşi medicii au încercat să-i salveze viaţa, Ioniţă se stinge în zorii dimineţii următoare. Era anul 1832. Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsufleţit al lui Ioniţă Tunsu a fost expus în piaţa publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentaţi să-i urmeze exemplul să fie descurajaţi, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniţă, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara oraşului, în apropiere de Biserica Mărcuţa, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniţă, boierii şi negustorii au răsuflat uşuraţi, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna şi vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu şi pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane îşi arogă merite, deşi nu au avut nici cea mai mică contribuţie, beneficiind doar de o protecţie de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ştefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce priveşte anihilarea lui Ioniţă Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat şi anchetat pentru complicitate, fiind achitat în cele din urmă, la capătul unui proces controversat.
Faptele lui Ioniţă Tunsu au continuat să existe în poveştile oamenilor mult timp după moartea sa. S-a scris un vodevil intitulat „Tunsu Ioniţă”, ce s-a jucat pentru prima dată pe scena Teatrului cel Mare din Bucureşti în anul 1858, în care vestitul haiduc a fost interpretat de Matei Millo, maestrul artei teatrale la vremea aceea. Totodată, poveştile despre Ioniţă inspirau şi jocurile copiilor, aşa după cum aminteşte C.D. Aricescu într-una din poeziile sale, numită „Tunsu ăl mic”: „Însă lui Costică mai mult decât toate/ Îi plăcea din suflet al lui Tunsu joc,/ Mă puneam în fruntea taberei armate/ De copilaşi, numai inimă şi foc”. (Informaţiile ne-au fost oferite de către dr. Constantin Gabriel, muzeograf la Muzeul Municipiului Bucureşti.)
Iată cum povestea haiducului Ioniţă Tunsul a ajuns transpusă pe peliculă în seria „Haiducilor”, dar acordând şi şansă artei cinematografice actuale de a dedica un film artistic adevăratei vieţi aventuroase a celebrului personaj istoric. (George V. GRIGORE)
Surse: wikipedia.org; culturaromana.ro; historia.ro; lovendal.ro; b365.ro; epicnews.ro; adevarurisecrete.com; shtiu.ro; historic.ro; youtube.com;
Numărul 808
