Eu sunt hoţ

Mergeam liniştit pe stradă, cu gândurile mele mărunte şi perfect legale, când istoria – sub forma unui tânăr simpatic, tuns zero, cu mâinile mâzgălite de tatuaje şi îmbrăcat cu haine curate, dar cam jerpelite mi-a ieşit în cale, m-a oprit politicos şi mi-a cerut zece lei. Nu cu insistenţă, nu cu dramatism balcanic, nu milogindu-se. Cu o demnitate care m-a făcut instant să-mi verific buzunarele, nu de bani, ci de principii. „Pentru ce-ţi trebuie?” l-am întrebat, intrigat, pe tonul unui judecător aşteptând cu nesaţ să pronunţe o condamnare. „Tocmai am ieşit de la închisoare şi n-am bani să ajung acasă.” Aici, istoria a clipit buimacă. Pentru că, de regulă, hoţii de pe stradă sunt în concediu permanent, nu proaspăt eliberaţi. Vorbise fără nicio ezitare, calm, firesc, limpede, privindu-mă în ochi, ca şi cum m-ar fi întrebat cum ajunge pe nu ştiu care stradă. Curiozitatea, acest mare păcat al omenirii încă de pe vremea grădinilor Edenului, m-a împins mai departe: „Şi… de ce ai fost la închisoare?” „Pentru că sunt hoţ.” Atât. Fără metafore, fără lacrimi, fără referiri la o copilărie grea, la anturaj, beţie, sau la un destin crud, fără „suntem şapte fraţi acasă”. O propoziţie scurtă, tăioasă, demnă de o cronică medievală: „În anul Domnului cutare, Ion a furat. Şi a fost prins.” Avea în ochi o sinceritate din aceea rară, de epocă veche, ca vinul ţinut în beci sau ca jurămintele făcute cu stropi de sânge pe sabie. Era genul de onestitate pe care o mai întâlneşti doar la monarhii care recunoşteau că şi-au otrăvit fraţii „din raţiuni de stat”, fără remuşcări că singurul motiv pentru care apelaseră la crimă fusese dorinţa de a le fura tronul, adică setea de putere Aşa că i-am dat cei zece lei. Nu din milă. Din respect. Simţeam că particip la un moment istoric: reconcilierea cetăţeanului onest cu infractorul asumat. Şi atunci, ca orice personaj bine scris, a început să-mi povestească viaţa lui: un amestec de Ev Mediu şi tranziţie postdecembristă. Fura prost. Asta era tragedia lui. Nu bijuterii, nu tablouri, nu seifuri, ci portofele uitate, telefoane vechi, şanse ratate. Mi-a spus că n-a fost niciodată un hoţ mare, doar unul consecvent. Ca un meşteşugar. Ca un breslaş al secolului al XIV-lea, specializat în furtişaguri mărunte, „lucruri lăsate nesupravegheate”.Nu băga mâna în buzunarul copiilor, bătrânilor, săracilor. Detesta violenţa. Când întâlnea un om mai sărac ca el, îi cumpăra o franzelă şi o sută de parizer. Poate şi o bere.

În închisoare a avut timp să se gândească. Mult timp. Prea mult. A citit. A învăţat. A înţeles că societatea are nevoie de hoţi la fel cum istoria are nevoie de trădători: ca să ştie ceilalţi ce să nu facă. Nimic de spus: cât se poate de adevărat. Ideea de hoţie nu mai este o ruşine, nici o mândrie. Omul nu-şi căuta scuze, nu-şi motiva acţiunile. Se considera, într-un fel, un pedagog social. Există oameni care îţi fură viaţa, viitorul, îţi provoacă daune materiale sau răni fizice, şi o fac zâmbind amabil. Tânărul din faţa mea era altceva. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai bine. Desigur, continuarea vine de la sine, pentru că istoria, când e privită cu suficient sarcasm, are prostul obicei să se repete. Destinul hoţului mărunt este, de fapt, o tragedie clasică. Un personaj mic, cu ambiţii pe măsură, care fură puţin şi prost, dintr-un amestec de nevoie, neatenţie şi ghinion structural. El nu fură ca să sfideze ordinea lumii, ci ca să o cârpească. Nu vrea să dărâme sistemul, ci doar să-i smulgă un nasture. Şi exact de aceea este prins. Hoţul mărunt nu are planuri pe termen lung. El acţionează impulsiv, aproape romantic. Furtul lui e un gest sincer, la vedere, ca o scrisoare de dragoste prost formulată. De aceea, destinul îl pedepseşte exemplar: puşcărie scurtă, ruşine lungă, cazier permanent. Istoria nu are răbdare cu amatorii. În schimb, delincventul versat – adevăratul profesionist al răului – este o cu totul altă specie. El nu fură, el „optimizează”. Nu minte, ci „recalibrează adevărul”. Nu face rău, ci „joacă dur”. Răul lui nu e pasional, ci contabil. Are avocaţi, PR, uneori chiar şi doctorate: răul în costum Armani, care nu ajunge la închisoare, pentru că ştie regula de aur a istoriei: nu fura niciodată puţin. Furtul mic este suspect. Ne-am despărţit simplu, cu o strângere de mână. L-am văzut îndreptându-se spre Gara de Nord. (Dragoş CIOCĂZAN)