„Rătăciţi într-o prisacă”*. Autor: Constantin Sledz

*Volumul „Rătăciţi într-o prisacă”, apărut la Editura Fundaţiei „România de Mâine”, a fost lansat pe 7 decembrie 2025 la Târgul de Carte „Gaudeamus”.

Pe domnul Constantin Sledz l-am întâlnit prima dată la Târgul de carte „Gaudeamus”, în decembrie 2024, când ne-a încântat cu o minunată carte de poveşti pentru copii mari şi mici, intitulată „Daruri pentru sărbători”.

La ediţia din 2025 a Târgului de carte„Gaudeamus”,  ne-a făcut o frumoasă surpriză şi ne-a oferit din nou un „dar de sărbători”, un nou titlu de poveste, cu ilustraţii făurite de chiar domnia sa, de o fineţe şi acurateţe nemaipomenite.

„Rătăciţi într-o prisacă”este titlul noului volum, un titlu care se adresează „oricărui suflet de copil”. În acest nou volum, autorul creează o atmosferă profund originală, care îmbină două lumi: una celestă, aflată între îngeri şi Creator, şi una rurală, văzută prin ochii copilăriei. Cartea se construieşte ca un mozaic în care sacrul şi pământescul coexistă, se întrepătrund şi se completează.

Autorul sugerează că adevărata lumină a sufletului se naşte în copilărie, înainte ca lumea adultă să-i „zgrunţure” pe oameni. De aceea, amintirile şi legăturile create atunci sunt mai puternice decât timpul. Copilăria devine, în acest sens, o dimensiune sacră, o lume suspendată între realitate şi paradisul pierdut.

„Rătăciţi într-o prisacă” oferă o lume literară în care realitatea copilăriei se împleteşte cu o dimensiune spirituală profundă. Povestea celor trei băieţi – Căpitanu, Norel şi Gâzu – nu este doar o rememorare a verilor trăite la ţară, ci şi o metaforă despre drumul pe care îl parcurge sufletul. Cartea îmbină teme precum: copilăria, prietenia, iniţierea şi căutarea sensului, iar aceste teme sunt susţinute de simboluri puternice precum: prisaca, râul, steaua cu nouă raze şi figura misteriosului Moş. Între planul lumesc şi cel cosmic există o legătură subtilă, care transformă povestirea într-o meditaţie despre libertate, rătăcire şi desăvârşire.

Una dintre temele centrale ale cărţii este copilăria, prezentată nu ca o etapă trecătoare, ci ca un spaţiu aproape sacru. Lumea satului, cu poieni, stupi şi râul liniştit, devine un univers în care inocenţa este forma naturală de existenţă. Aici, copiii trăiesc libertatea pură, neatinsă de responsabilităţi sau de greutăţile vieţii adulte. Autorul surprinde în mod autentic jocurile, energia şi uimirea lor, construind atmosfera unui paradis terestru. Copilăria este locul în care se formează identitatea, în care se creează prietenii care vor rezista peste timp. În carte, nu întâmplător copilăria este pusă în paralel cu lumea sufletelor rătăcite: ambele reprezintă începuturi ale unei căutări.

„Aşa era locul acela minunat, în care năvalnica lor copilărie se odihnea potolită, iar sufleţelele lor, încă albe şi curate de patimile lumeşti, strângeau întrânsele alinare pentru necazurile şi încercările ce urmau a veni negreşit, în viaţa ce o aveau de trăit.”

Prisaca este  cel mai puternic simbol al armoniei şi al ordinii. Lumea albinelor reprezintă un model de perfecţiune, colaborare şi echilibru. Copiii intră în prisacă ca într-un templu al muncii şi al disciplinei. Aici intervine Moş Fieraru, cel care funcţionează ca mentor şi iniţiator. El reprezintă tradiţia, înţelepciunea şi continuitatea dintre generaţii, este puntea dintre lumea concretă şi cea spirituală.

Prisaca este şi un simbol al desăvârşirii – o formă de ordine spre care aspiră sufletele din planul cosmic. Steaua cu nouă raze este simbolul fraternităţii, al energiei copilăreşti şi al destinului comun. Cele nouă raze sugerează o ordine ascunsă, iar faptul că este creată de copii arată că uneori lucrurile profunde se nasc din gesturile cele mai simple.

„Când se ridicaseră după o vreme, urmele trupurilor lor în nisip păreau a întruchipa o stea cu miez – adânciturile  capetelor, iar picioarele răşchirate – şase raze. Mâinile lor prinse în unghi, de jur-împrejur – alte trei raze. Cu totul, o stea cu nouă raze. Le plăcu şi acela rămăsese semnul lor, pecetea lor: Steaua cu nouă raze… Nouă raze din nouă ceruri.

De câte ori se despărţeau ori li se întâmpla ceva mai deosebit, făceau steaua cu trupurile lor, semn al legământului de întoarcere şi de frăţie.”

Râul simbolizează timpul, libertatea şi transformarea, este locul jocului, al bucuriei, dar şi al alegerilor care pot schimba ceva în interiorul copiilor. Prin apa lui, curge copilăria lor, cu nevoia de explorare, dar şi cu riscurile naturale ale creşterii.

Personajele nu sunt doar nişte copii obişnuiţi, ci şi reprezentări ale unor dimensiuni fundamentale ale sufletului: Căpitanu întruchipează forţa şi voinţa, Norel este cunoaşterea şi introspecţia, Gâzu este sensibilitatea şi creaţia.

În paralel cu lumea satului, autorul prezintă o scenă uluitoare: Dumnezeu şi îngerii discută despre soarta a trei suflete rătăcite. Aceste suflete, care reflectă stadiile imperfecţiunii umane, se dovedesc a fi legate între ele prin iubire, cunoaştere şi creaţie – aceleaşi valori pe care copiii le trăiesc în mod intuitiv pe Pământ. Dumnezeu nu este prezentat dogmatic, ci ca o entitate care înţelege zbaterile omului. Este sursa luminii, dar şi arhitectul libertăţii, permiţând sufletelor să caute, să greşească şi să revină. În carte, Dumnezeu are o atitudine complexă: uneori sever, alteori înduioşat de fragilitatea sufletelor.

Planul divin nu este rupt de cel omenesc, ci reflectă alegerile şi trăirile oamenilor. Rătăcirea nu este un păcat clar, ci un proces de căutare. Sufletele nu se pierd pentru că au greşit, ci pentru că nu au reuşit încă să se netezească suficient ca să treacă prin „cheile desăvârşirii”. Îngerii sunt perfecţi, dar lipsiţi de emoţii. Oamenii sunt imperfecţi, dar plini de sentimente. Iar sufletele rătăcite, deşi greşite în aparenţă, au ceva ce îngerilor le lipseşte: capacitatea de a iubi, de a rata, de a dori, de a spera. Autorul pare să spună că perfecţiunea nu este un dar, ci o limitare. Imperfecţiunea omului devine, paradoxal, calea către divin. Acolo unde îngerii nu pot simţi, oamenii pot iubi. Acolo unde îngerii nu pot greşi, oamenii pot evolua.

Rătăcirea nu apare ca o greşeală morală, ci ca o mişcare firească în călătoria spirituală. Cei trei băieţi, la fel ca cele trei suflete, sunt „în căutare” de sens, de prietenie, de identitate, de destin. Rătăcirea devine o etapă necesară în desăvârşirea omului. Numai cel care rătăceşte poate descoperi ceva. Numai cel care este smuls din tipar poate învăţa adevărul său personal.

„Rătăciţi într-o prisacă” este o povestire despre drumul sufletului. Fiecare rătăcire este o încercare, fiecare prietenie este o lumină, fiecare joc este un pas spre înţelegere. Copilăria nu este doar trecut, ci o stare de puritate pe care sufletul o caută mereu. Prin simbolurile naturale şi prin planul cosmic, autorul sugerează că lumea văzută şi cea nevăzută sunt strâns legate. Prisaca devine un model de perfecţiune, râul devine timp, steaua devine destin, iar copiii sunt fiinţe aflate la începutul marilor lor călătorii. (Daniela PETRESCU)

PROHODUL BRADULUI ÎN IARNĂ
Constantin Sledz

L-am văzut la colţ de stradă,
În mocirlă şi-n zăpadă
Şi l-am auzit în gând
Cum murea încet, plângând.

Brad păgân şi brad frumos
Dinainte de Hristos,
Iartă-ne dacă mai poţi
Că te-am irosit cu toţi.

Te-aducea albă Undrea
Cu hlamidă grea de nea,
Din poveste ori din piaţă.
Ori din vis, la noi în viaţă.

Verde brad şi împărate,
Toate-s albe şi-ngheţate,
Numai tu, verde şi viu!
Eu aşa minte te ţiu.

Şi deodată-n casa mea,
Cetina şi liniştea.
Amiroase a pădure
Fără teamă de secure.

Te-am primit ca oaspete,
Lângă geam, ca staroste.
Din puţin, cu ce-am primit
Te-am cinstit şi-mpodobit.

Cu poame vremelnice,
Cu sticle părelnice
Iar pe creştetul subţire
Să o stea – Buna vestire.

Toate-s somn şi numai focul
Joacă-n limbi, unde-i e locul.
În târziu şi-n noapte grea,
Tu veghezi, Măria Ta.

Eu, păzit visam la mâine.
Adormeam privind la tine
Peste-un an şi peste mulţi,
Fericit că mă asculţi.

Când trecea vuind Ghenar
Viscolind spre Făurar,
Se trecea şi vremea ta …
Din bătrâni, c-aşa-i aşa.

Aş fi stat cu tine chiar
De Florar şi Cireşar
Iar când poame or pârgui,
Cu cireşe te-aş găti.

Doamne, cum te-aş fi păstrat
Ca sub tine să-mi fac pat,
De nimic să n-am habar,
Până-n Mărţişor măcar.

Dar nu-bai, că-n Făurar
Ori arac, ogrăzii par,
Nu te lepădăm, să ştii!
Sabie-n joacă de copii.

Dar de-o vreme, dragul meu
L-am uitat pe Dumnezeu
Printre iernile ce vin.
Brad frumos şi brad creştin!

Rostul tău când te tăiem?
Să ne-aduni, să nu uităm
Şi cu sângele-n răşină,
Ne-nchegi verzi, întru lumină.

Iar când jertfele-s puţine
Dar cinstite, e mai bine
Decât brad schimbat la rost,
În chiolhan, fără de post.

Cin’ te umple de podoabă,
Repede te-aruncă în stradă.
Habar n-are în mahmureală
Că frumosu-i sub beteală.

Brad tăiat şi brazi sărmani,
Retezaţi doar pentru bani.
Iartă-ne, dacă mai poţi
Că jertfim pentru negoţ.

Şi degrabă, cum se trece
Sărbătoarea calpă, rece,
Ne încurci. Eşti un decor
Scuturând ace-n covor.

Noi, hoţii de sărbători
Te dăm dura-n jos, pe scări,
Făcând loc la alt prilej
De-ndopat maţ şi gâtlej.

Iac-aşa, ucis degeaba,
De-un hatâr, se vede treaba.
Între alţi pierduţi te pierzi.
Cimitir de oase verzi.

Pân’ vă strânge cin’ vă strânge,
De plâns, nimeni nu vă plânge
Căci copiii-s tot ca noi:
Răi şi trişti, cu ochii goi.

Bradule-n gunoi zvârlit,
Uite, eu ticăloşit
Mă-ngenunchi în faţa ta
Şi te rog a ne ierta.

Şi pe ei dar şi pe mine
C-am uitat cine ne ţine
Şi că vremea vine, trece…
Numai rostul ne petrece.

Doamne Sfânt, fă o minune!
Brazii toţi tăiaţi de-i pune
Înapoi, vii, în pădure
Fără frică de secure.

Lacrima îngheaţă-n zăpadă,
Lângă tine-n colţ de stradă.
Brad frumos, brad românesc,
Uite, aşa te prohodesc! (09.01.2026)