Teleleu prin istorie, cu bilet de Davos

„Teleleu” este noul concept geopolitic fundamental. Nu mai există strategii, doctrine sau viziuni, există numai delegaţii oficiale, a căror structură poate fi mai mult sau mai puţin inspirată, în sensul că poate include sau nu lideri, personalităţi sau măcar persoane care se pot lăuda şi cu ceva pricepere sau cunoştinţe în domeniu, nu doar cu diplome şi medalii. Cam asta ar fi diferenţa între adjectiv şi epitet: cel din urmă este, în principiu, acelaşi lucru cu primul, dar înnobilat de o oarecare nuanţă estetică. Chestie de stil sau şpil. Se bârfeşte mult, se fac poze şi se postează în şi din prostie, se spun bazaconii. Liderii planetei nu mai conduc state, ci bifează paneluri, ca nişte veritabili influenceri: „Vă pup, dragi concetăţeni, uite, eu sunt la Davos, beau apă plată cu CEO-ul unei bănci şi în pauză o să salvăm planeta lăsând dopul lipit de sticlă.” Cărturari aşezaţi comod în vreun jilţ ros de vreme – despre care au grijă să ne spună, dându-şi ochii peste cap şi folosind musai două-trei franţuzisme, că pe el a moţăit acum vreo două veacuri un ilustru strămoş cu care, din nefericire, ei nu mai au nimic în comun – ne explică infatuaţi că nu e bine să umbli brambura când ţara e alandala şi hăţurile trebuie ţinute strâns în mână. De Tocqueville avea o vorbă pentru asta: „Guvernele nu se prăbuşesc din cauza represiunii duse la extrem, ci atunci când represiunea nu mai reuşeşte să le mascheze incompetenţa.” Cu alte cuvinte, nu plouă în casă pentru că şurubelniţa electrică e defectă, ci pentru că proprietarul a uitat să-şi cumpere tablă şi încearcă să repare acoperişul cu scotch. Adică trebuie musai să mergi să-ţi cumperi câteva foi de Lindab, ca să nu mai stai cu ligheanele înşirate în sufragerie. Iar înainte de a ieşi din casă, trebuie să pui la punct un plan, să alegi preţul potrivit şi furnizorul cel mai bun. Dacă nu faci asta, chiar că umbli teleleu. Sau te baricadezi în casă, tragi zăvorul şi aştepţi apocalipsa.

De câţiva ani încoace, Davos a devenit Vaticanul neoliberalismului şi al progresismului, o catedrală plină de altare în spatele cărora cei mari iau decizii, şi în faţa cărora cei mici trebuie să se închine. Toată lumea e convinsă că acolo se pun la cale planuri, se rezolvă marile probleme ale lumii, însă nimeni nu ştie ce s-a discutat cu adevărat în spatele uşilor. Tocmai de aceea, anul acesta, „teleleul” ar fi fost necesar pentru liderii noştri. Când spun „lideri”, mă refer la cei reali, legitimi, aleşi, nu la cei numiţi a căror reprezentativitate este aproape zero. Fideli tradiţiei, până deunăzi, ne aliniam frumos alături de alţii, în şir indian, în spatele cuiva. Ce ne facem însă că acum s-au format două şiruri? Cum să ne poziţionăm în această de neconceput situaţie în care însăşi NATO devine „casus belli”, de partea cui să fim şi cum să facem să supravieţuim acestui haloimăs geopolitic dominat de o logică smintită? Şi cum acest război va fi despre resurse, nu despre altceva, iar subsolul României geme de astfel de lucruri, vom fi sigur luaţi în vizor. Oboseala administrativă şi uzura morală au devenit cronice; liderii noştri vor să vindece noile boli cu leacuri vechi: să trateze dependenţa de AI cu lipitori şi încurcătura de maţe geopolitice cu ceai de rostopască. Marile imperii se întorc acum din pauza de cafea care a durat vreo optzeci de ani: mai flămânde, mai cinice şi cu mai multă tehnologie în buzunar. Nu mai vor colonii, vor minerale critice. Nu mai ocupă teritorii, iau în stăpânire lanţuri de aprovizionare. Nu mai cuceresc cu armata, ci cu contracte pe zeci de ani şi baze „defensive” amplasate strategic exact unde se află petrolul, gazul, litiul sau ce-a mai rămas neexploatat. Între timp, noi visăm la o lume verde, pură, în care râurile curg liber, pădurile cresc singure, iar noi ne deplasăm pe trotinetă şi facem duş câte doi, nu din pasiune, ci din responsabilitate civică. Categoric, anul acesta aveam nevoie de un bilet spre Davos, dar avioanele poluează, iar pe CFR şi pe liderii noştri, cum poate aţi înţeles deja, nu ne putem, cu niciun chip, baza. (Dragoş CIOCĂZAN)