PARTICRAŢIA

Motto: „Aşa merg lucrurile” – Kurt Vonnegut jr.
[„Abatorul cinci” („Slaughterhouse – Five” sau „The Children’s Crusade”)]

Lector univ.dr. Florin Maciu are o vastă activitate ştiinţifică, fiind, între altele, autor al cărţilor „Războiul contemporan de lege şi lege ferenda în dreptul românesc”, „Regimul juridic al stărilor excepţionale. Dictatura constituţională la intersecţia cu democratizarea armatei”, „Instrucţia tragerii – pistolul, deprinderile necesare pentru mânuirea lui /şi decizia de a trage”, „Regimul juridic al contravenţiilor”, precum şi a mai multor articole şi comunicări ştiinţifice, apărute în publicaţii din ţară şi străinătate. Predă „Sisteme politice comparate”, la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Ştiinţe Administrative Bucureşti din cadrul Universităţii „Spiru Haret”.

Particraţia este un derapaj al democraţiei, democraţie care, în anumite situaţii, poate avea suişuri şi coborâşuri, devieri de la drumul corect, alunecări, rătăciri, excese, toate conducând la aberaţii. Particraţia este o formă de guvernare în care partidele politice sunt cele care decid, nu cetăţenii şi nici politicieni independenţi, aşa cum este normal în democraţie. Constituţia României stipulează că pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Este de esenţa drepturilor omului, dacă nu ai dreptul restrâns în anumite circumstanţe, să faci parte dintr-un partid şi, prin intermediul lui, să-ţi exprimi voinţa politică, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept. Până aici, cu unele precizări pe care nu le mai facem acum, este democraţie adevărată. Să foloseşti partidul cu nesocotirea intereselor naţiunii şi împotriva intereselor acesteia, ca pe un mijloc de promovare, ocrotire a intereselor proprii sau de grup este o abatere destul de gravă de la democraţie.

În 1969, Kurt Vonnegut jr. a scris o carte ce a devenit şi rămas, pe plan mondial, faimoasă – „Abatorul cinci” („Slaughterhouse-Five” ori „The Children’s Crusade”), un roman catalogat ca fiind semi-autobiografic, ştiinţifico-fantastic, anti-război, care are ca principal erou un militar, prizonier de război, care a supravieţuit bombardamentului de la Dresda din apropierea sfârşitului celei de a doua conflagraţii la scară planetară şi care suferă de ceea ce se numeşte acum tulburare de stres posttraumatic („post traumatic stress disorder” – PTSD), o expresie care ar fi sunat, poate, bizar atunci, dar care, la ora actuală, a devenit arhicunoscută şi de-a dreptul banală, în Statele Unite, dar şi în alte ţări aliate nouă sau nu.

În privinţa analizei amănuntelor despre furtuna de foc din Dresda, unul dintre cele mai terifiante evenimente ale războiului al doilea mondial, când au murit peste 20 000 de persoane, ca urmare a efectelor a mii de tone de încărcături explozive şi incendiare, nu ne vom pronunţa, fiindcă nu suntem nici pe departe îndrituiţi sau calificaţi să ne prezentăm opinia. Evenimentul este un subiect extrem de controversat, dezbătut pe larg şi în ziua de azi de istorici şi alţi oameni cu cunoştinţe erudite, care continuă să se pronunţe pro sau contra justificărilor de ordin militar ale unei asemenea operaţiuni, dar mai cu seamă asupra moralităţii unei astfel de decizii. Este corect şi să recunoaştem că este mult mai simplu să judeci un fapt de la zeci de ani distanţă.

Revenind la roman, putem să afirmăm că, de la lecturarea de acum mai bine de 40 de ani, am rămas cu impresia constantă că opera trebuie plasată în rândul celor care critică virulent războiul şi pusă în acelaşi rând cu satira lui Joseph Heller din 1961, „Catch 22”. Nu, în niciun caz, nu vrem să admitem că citim un roman ştiinţifico-fantastic, deşi există elementele necesare. Realitatea descrisă de roman nu are cum să fie altfel decât pesimistă sau sceptică sau chiar fatalistă, iar sarcasmul, comicul cinic, acid, ironic, dar şi sentimentalismul se împletesc perfect, destul de des. Expresia „aşa merg lucrurile (so it goes)” este folosită de mai mult de o sută de ori într-un roman relativ scurt, ori de câte ori se menţionează despre moarte, persoane care mor şi mortalitate.

La vârsta de puţin peste 20 de ani, în perioada anilor „80” treceam uşor peste asta şi digeram cu nesaţ poveştile dezlânate despre soldatul bolnav mental. Nu aveam înţelepciunea necesară şi nici destul discernământ ca să ne dăm seama de grozăvii, mai ales dacă, la fel ca mulţi alţii, am avut şi noi, la rândul nostru, mai mult sau mai puţin de suferit. Le-am luat ca pe situaţii normale. „Aşa merg lucrurile”. Astăzi, după decenii bune, nici n-am mai avea curajul să citim cartea din nou, pentru că ştim deja ce durere ne-ar produce şi nu avem nevoie de nimic suplimentar în această direcţie. So it goes.

Vom folosi, totuşi, acest motto pentru a sublinia nişte aspecte care, chiar dacă nu sunt aşa de tragice, sunt, totuşi, relativ grave.

Vom vorbi, aşadar, despre „particraţie”, un derapaj al democraţiei, democraţie care, în anumite situaţii, poate avea suişuri şi coborâşuri, devieri de la drumul corect, alunecări, rătăciri, excese, toate conducând la aberaţii. Schimbările nelalocul lor din evoluţia democraţiei trebuie observate din timp, analizate şi corectate, iar situaţiile periculoase înlăturate, evitate, făcute să dispară. Ca să înţeleagă toată lumea: este mai bine să te deplasezi cu autoturismul pe asfalt decât pe arătură. Dacă nu facem asta la timp, riscăm să ne obişnuim cu noua stare, să ne complăcem într-un marasm care nu are nimic comun cu dezideratele noastre şi să urmăm un drum cu o destinaţie ce, foarte probabil, ne va surprinde neplăcut.

Ne-am obişnuit să spunem că democraţia este cel mai bun regim politic al unui stat, iar noi trăim în democraţie. La o aplecare mai atentă pe subiect, vom constata că democraţia se prezintă sub mai multe forme şi nuanţe, are neajunsurile ei, pe care nu le vom sublinia acum, ci îi vom trimite pe cititori la Socrate, pentru început. Puteam să abordăm alte tipuri de deformare, denaturare a democraţiei, unele poate mai spectaculoase, mai suculente din punct de vedere jurnalistic. Dar nu urmărim, în mod special, niciun scop gazetăresc, ci, mai degrabă unul didactic. Probabil, în viitor, ne vom ocupa şi de alte fenomene neplăcute care pot afecta regimul politic democratic de conducere a statului, despre care se vorbeşte atât de mult, care este stipulat prin legi şi de care ar trebui să fim mândri. Particraţia este numai unul dintre elemente care ne afectează bunăstarea. El se combină cu altele de care vom vorbi, posibil, cu alte ocazii, dar tot la modul didactic. Nu avem talentul şi pasiunea şi nici energia unui investigator care doreşte să devină faimos prin dezvăluirile lui.

Mai întâi, câteva precizări scurte, fără o legătură strânsă cu conţinutul de bază al lucrării noastre. Nu vom da nume de partide, de persoane sau de aşa numite cazuri ce au căpătat celebritate. Nu vom folosi nici note de subsol pentru a explica sursele de documentare. Ţelul nostru nu este de a demasca, înfiera, critica, anatemiza, ci de a contribui la ordonarea cunoştinţelor celor cărora le place să studieze sistematic, nu să adune informaţii la modul empiric. Întotdeauna i-am îndrăgit şi respectat pe cei care îşi bazează ideile enunţate pe cunoştinţe solide, pe cei care analizează fără părtinire, neutru, echidistant. Niciodată nu am dorit să fim înconjuraţi de ignoranţi cu ifose, fie şi numai pentru că aceştia pot fi influenţaţi, manevraţi, manipulaţi, folosiţi ca idioţi utili unui scop. Documentarea există, totuşi, dar, din experienţa anterioară, am constatat că menţionarea ei încurcă pe cititori la lecturare, măreşte volumul publicaţiei, duce la pierderea firului subiectului, atunci când ea este consistentă.

Particraţia, cunoscută şi ca partitocraţie or partocraţie, este o formă de guvernare în care partidele politice sunt cele care decid, nu cetăţenii şi nici politicieni independenţi, aşa cum este normal în democraţie. Cele trei cuvinte sunt o traducere ad-hoc a unora din limba engleză, ele nefiind prezente, încă, în dicţionarele noastre, din câte ştim. Noi îl vom folosi pe primul – particraţia.

Reproducem un text scurt, pentru edificare, extras din cartea „Sisteme politice comparate”, recent apărută la editura Fundaţiei „România de Mâine”.

„Să vedem cum un cetăţean al Australiei, o ţară situată mereu în fruntea democraţiilor, îşi critica, în 2019, guvernul, susţinând că statul e guvernat prin particraţie şi nu prin democraţie. De ce? Fiindcă voia mai mult.

„Fiind un politician deştept nu înseamnă că eşti capabil de o conducere vizionară. De multe ori, este chiar invers. Mulţi dintre cei care au fost aleşi să ne conducă în ultimele două decenii sunt foarte deştepţi, dar foarte puţini sunt vizionari, majoritatea fiind orbită de cererile partidelor lor şi de aspiraţiile carierei lor. Felul nostru de democraţie nu produce lideri buni, nu îi promovează pe cei cu o viziune, nici nu-i recompensează. Noi doar creştem politicieni deştepţi care au ca obiectiv noile alegeri şi drept ghid oglinda retrovizoare.

Particraţia a preluat controlul, fiindcă democraţia este doar o lozincă. Ne conduce o elită politică a cărei miopie este fortificată de donatori, afaceri mari, interese sectare care fac gălăgie, cu complicitatea şi minciuna media. Până când noi, poporul, nu vom înceta să votăm partide care se îngrijesc de ele însele şi vom începe să votăm reprezentanţi şi îi vom face responsabili, nu vom avea o conducere care să ne scoată din încurcătură.”

Şi la noi în ţară, câţiva oameni cu titluri ştiinţifice de invidiat, obţinute corect, cu cunoştinţe vaste în domeniul politico-economic şi apreciaţi pentru cumpătare şi distanţare faţă de simpatizarea interesată a vreunui partid, susţin cam acelaşi lucru, de câte ori sunt chemaţi să-şi prezinte opinia: partidele politice, aparent, se ciondănesc apărând ideologia care, convenţional, îi călăuzeşte. În fapt, ei ştiu că ţara este împărţită pe feude, dar nu neapărat teritoriale, ci de profit, speculaţii, câştiguri, interese, resurse, manevre, atât la nivel central cât şi local, iar în fruntea, dar şi în funcţiile de mai jos ale diverselor instituţii, autorităţi, organisme, foruri, stabilimente, unităţi, sunt plantaţi, aşezaţi, unşi oameni de partid fără pregătirea şi experienţa necesară, cu singura misiune de a veghea la implementarea şi dezvoltarea afacerilor de partid, de pe urma cărora prosperă inclusiv cei care pretind că se situează în afara politicii, dar sunt suporteri asidui, mai mult sau mai puţin secreţi, ai celor care au influenţă şi control asupra deciziilor privitoare la resurse şi contracte privind resursele. Pentru mai multă precizie, în fraza anterioară, „a veghea” înseamnă inclusiv a privi în altă parte când se întâmplă ceva nelalocul lui.

Astfel, partidele, considerând că politica de conducere a ţării este o afacere care să le aducă prosperitate, uită deliberat năzuinţele populaţiei, rămânând blocate în şi de interesele subterane proprii. Nimeni şi nimic nu poate fi mişcat, pentru că se strică echilibrul creat cu greu după ani de „luptă”. Nicio deosebire între partidele mai vechi şi cele relativ noi, care au pătruns pe scena politică mimând, conform multor surse, perfid, cu toată silinţa de care au fost capabile, un fals război cu şarlatanii, impostorii, prefăcuţii, „habarniştii” (un termen inventat de răutăcioşi, pesemne) şi trădătorii. O reformă cât de mică ar duce la reacţii în lanţ nebănuite cu consecinţe colosale pentru liniştea economică sau de altă natură a multora. Mai mult ca probabil că cei înfipţi în poziţii strategice, dacă vor fi clintiţi din loc, nu-şi vor ţine gura; au fost loiali şi pretind loialitate. Principiul dominoului nu este iubit.

Noi nu putem crede aşa ceva, respingem asemenea raţionamente, dar lumea vorbeşte (din ce în ce mai des şi mai sonor).

Particraţia este sistemul de guvernare în care puterea reală e situată, nu în mâna indivizilor ori a politicienilor ca persoane fizice, ci la nivelul conducerii partidelor, unde unii lideri sunt, cumva, ascunşi, adică nu apar zilnic în media. Partidele pot domina toate aspectele sistemului politic şi social, de la domeniul administrativ până la cel juridic. Astfel, carierele persoanelor devin dependente de afilierea la un partid şi de politicile guvernării. Fără vreo legătură cu realitatea, să ne imaginăm ce ar însemna ca pe postul Avocatului Poporului sau al unui membru al Curţii Constituţionale să ajungă o persoană înregimentată într-un partid sau îndatorată acestuia. Este posibil ca prevederile legale referitoare la drepturi sau obligaţii să fie răstălmăcite, denaturate, ridiculizate. Un adevărat coşmar. Bine că nu este aşa… Să revenim la teorie.

Deci, partidele politice sunt adevăratele elemente care deţin controlul şi influenţa la nivel central, dar şi local. Conducerile de partid iau decizii pe toate planurile, acolo unde există interese. Parlamentul, aşa cum ştim, votează aceste decizii la o mişcare de braţ a şefului de grup parlamentar. Cetăţenii, ca indivizi, sunt ignoraţi (este cel mai bun eufemism pe care l-am identificat). Deciziile, la rândul lor, sunt luate, nu în raport cu programul partidului, ci cu negocierile purtate cu celelalte partide, astfel încât să nu se suprapună ariile de influenţă.

Ceea ce încercăm noi să descriem la modul scolastic, adică printr-o etalare de cuvinte formalistă, pedantă, ruptă de viaţă, de experienţă, există, în fapt, în realitate, iar persoane mai aspre decât noi ar putea să creadă că ne referim la „statul mafiot”. Noi rămânem la „particraţie” şi, pentru a ne edifica în legătură cu subiectul nostru, mai decupăm un pasaj scurt din cartea menţionată mai sus. Fireşte, nu este despre România, este despre particraţie:

„În Iraq, muhassasa se referă la un sistem de împărţire a puterii bazat pe etnie şi religie, în special când discutăm de alocarea funcţiilor în guvern şi a contractelor cu statul. În principiu, posturile cheie şi afacerile nu revin celor care au merite şi pregătirea necesară, ci în conformitate cu o împărţeală făcută între partide politice, organizate pe etnii şi religii. Evident, sub aceste circumstanţe, unde numirile se fac ignorând competenţa, se poate da naştere la corupţie şi management defectuos şi să se împiedice dezvoltarea unor instituţii de guvernare eficiente şi responsabile, care să ia hotărâri pentru binele public, nu pentru a satisface nevoile unor cercuri.

Muhassasa, afirmă unii, este un sistem croit să dezvolte corupţia la o scară înaltă, să canalizeze resursele statului spre buzunarele (mai degrabă cuferele sau visteriile) miliţiilor şi partidelor, şi nu spre proiecte pentru ţară.”

La noi, oameni care ocupă funcţii înalte în partide se pronunţă fără ascunzişuri, dar şi fără a ţine cont de interesul public, pentru soluţii destinate conservării unui sistem de dominaţie centrală şi locală bazat pe monopol politic, din care să prospere afacerile de partid. Mai rău este când elanul şi spiritul combativ contribuie la producerea de confuzii şi „partid” înseamnă acelaşi lucru cu clanul, grupul sau chiar … familia. Mai exagerăm şi noi. Nu poate fi chiar aşa.

Sublinierea noastră este, însă, în altă parte. Liderii respectivi par a nu avea cunoştinţele politice necesare de bază; activitatea partidelor politice ar trebui desfăşurată pentru bunăstarea societăţii, nu numai a unei părţi infime, atunci când pretindem că suntem o democraţie. Aparent, unii dintre conducătorii politici nu au fost desemnaţi pentru vasta lor cultură, inclusiv cea politică, ci pentru abilitatea de a alinia pe toţi simpatizanţii care pică în plasă, dibăcia de a se strecura printre prevederile legii şi de a contribui substanţial la adoptarea unor legi de la prevederile cărora se pot sustrage sau de care pot profita, iscusinţa de a cădea mereu în picioare, dar mai ales ingeniozitatea de a-i face pe toţi cei importanţi sau cu potenţial să le fie datori. Citind lucrurile astea, mulţi vor spune cu maliţiozitate să înşirăm şi noi ceva ce nu se ştie de către orice copil. Ne apărăm şi noi reafirmând că toată construcţia este în interes didactic.

La calităţile enumerate mai sus, adăugăm, între altele, pe cele rezervate ocupanţilor funcţiilor înalte: trădarea unor membri mai vechi, duplicitatea, combinaţiile politice, nepotismul aproape de perfecţiune, ba chiar revizuit şi extins la persoane susceptibile de a fi de ajutor în viitor. Aşa se construieşte o caracatiţă, un sistem care este compus din conducători incompetenţi, generator de cheltuieli nejustificate, pagube şi chiar posibilităţi de fraudă şi corupţie despre care vorbesc, fără încetare şi fără efect, toţi, până la cel mai înalt nivel. Să nu uităm că termenul de „caracatiţă” cu semnificaţia de reţea ilegală (era să scriem subterană, dar cine ştie ce se mai înţelegea) a devenit popular în urma unui serial italian faimos de televiziune, intitulat „La piovra”, difuzat pe la sfârşitul anilor 80. Nu, caracatiţa nu este ceva specific României, dar ne e ciudă că există şi la noi şi devenim faimoşi, nu pentru prima dată, în sens negativ.

Pe scurt, vom aborda câteva domenii care ar trebui reformate, dar unde, pe criterii de interese şi avantaje de partid, particraţia se opune cu înverşunare. Am aflat şi vă destăinuim şi dumneavoastră că unii denumesc aceste interese şi avantaje „ciolan”, o exprimare metaforică pe care încercăm să o evităm din respect faţă de celebra fasole, care, se pare că este reprezentativă pentru arta culinară românească.

1 Reducerea numărului de parlamentari

Am avut un referendum pe această temă, în noiembrie 2009, în acelaşi timp cu primul tur al alegerilor prezidenţiale, reducerea numărului de parlamentari fiind vizată de întrebarea numărul 2 a acestuia. Nu acordăm vreun merit celui care a iniţiat consultarea maselor. Aşa cum am promis, nu vrem nici să atacăm, discredităm, împroşcăm sau chiar vorbim de rău pe nimeni. Le urăm tuturor satisfacţii pe măsura caracterului lor şi a contribuţiei la consolidarea principiilor democratice. În 2010, până în vară, deşi nu avea atribuţii în domeniu, zicem noi, aceeaşi persoană, autoare a iniţierii referendumului, ne-a anunţat că suntem în criză şi avem consecinţe de suportat. Multă lume a uitat până şi ce a urmat (neglijaţi fraza; noi ne ocupăm de referendum).

Autorităţile au validat rezultatele referendumului, fiindcă era nevoie de prezenţa la urne a unui procentaj de 50% +1din numărul de alegători, iar condiţia a fost îndeplinită. 88,84% dintre voturile valabil exprimate au fost în favoarea reducerii numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane, adică peste 7.700.000 de alegători.

Se pare că o lună înainte de acest eveniment, un partid a prezentat chiar un proiect pe această temă, dar tentativa a rămas fără finalitate. Nu putem să elucidăm motivele ce au determinat iniţierea proiectului cu valenţe sinucigaşe, dar nici nu vrem să le descoperim. Răspunsul se poate găsi între dorinţa fermă, ingenuă, altruistă şi dedicată binelui ţării sau slugărnicie, prefăcătorie, frică de ochii şi timpanele care îi urmăreau pe unde nu te aştepţi.

Interesant este că nu s-a întâmplat nimic care să schimbe cursul lucrurilor, iar, după alegeri, lumea politică s-a liniştit. Una este să prezinţi un proiect, alta este să depui toate diligenţele să şi treacă prin toate etapele necesare pentru a intra în vigoare. S-a mai văzut şi înainte de această istorioară, dar şi după, iar stratagema se încadrează la capitolul tactici de particraţie. „Aşa merg lucrurile”.

Pui în scenă un spectacol şi, când ţi-ai atins scopul, strângi recuzita şi pleci. Nu uiţi să laşi pe rampă ceva fraieri, pe care să-şi verse nervii cei care şi-au pus nădejdea în mascaradă. Ar fi a doua oară când aducem vorba despre manipulare şi idioţi utili, expresie pe care noi promitem să încercăm să o ocolim, pentru că o considerăm jignitoare, dar care este foarte folosită în occident, chiar dacă ar fi fost preluată de la Lenin. Promitem, deci, să nu se mai repete.

A apărut, conform lozincii „dă-i înainte cu tupeu”, la peste doi ani după validarea referendumului, un nou proiect de lege care ar fi propus mărirea numărului de parlamentari, dar, în 2012, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate. Am rămas cu acelaşi număr de parlamentari.

În 2015, a fost publicată o nouă lege în domeniu, dar nici aceasta nu se supunea voinţei poporului. Nimeni nu a ridicat obiecţii de constituţionalitate. Toată lumea politică a fost mulţumită. Partidele, se poate cu uşurinţă constata, şi-au slujit interesul. Cu cât mai numeros Parlamentul, cu atât mai îndestulate partidele. „Aşa merg lucrurile”.

Întrerupem pentru scurt timp naraţiunea şi menţionăm Decizia Curţii Constituţionale nr. 682/2012 (pe care se pare că o cunosc destul de puţini cetăţeni), care arată raportul dintre un referendum decizional şi unul consultativ, stabileşte caracterul obligatoriu al amândurora, cu unele precizări: „Din această perspectivă, ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale -, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral.”

Atenţie, ajungem în 2025, când, zilnic, ni se spune că trăim într-o perioadă marcată de crize suprapuse. O persoană cu celebritate în provincie, sosită, în urma unor răsunătoare şi multiple solicitări, relativ de puţin timp, în politica centrală la nivel înalt, care în toate portretele robot iese, invariabil, cu un obiect de retezat în mână (macetă, satâr, topor, secure, tomahawk etc), declara, din cea mai înaltă poziţie a statului, în aprilie 2025, că „reducem cheltuielile, dar prima dată le reducem în lumea politică. … Reducerea numărului de parlamentari este o chestiune corectă şi cinstită din toate punctele de vedere. În jurul unui număr de 300...”

Cârcotaşii, clonţoşii, cei etichetaţi în limba engleză ca troublemakers susţin că, în spatele uşilor închise, liderii politici i-au dat dreptate pe teme ce ţin de reducerea cheltuielilor bugetare, însă, „când au ieşit pe uşă, au spus total diferit de ce au spus înăuntru” pentru a nu pierde voturi.

Chiar şi şase luni mai târziu, eroul nostru, deşi cu mult mai multă experienţă pe Dâmboviţa, dar şi cu multe hematoame, contuzii şi escoriaţii, de la pragurile de peste tot cu care s-a întâlnit şi lovit, devenit terifiant, chiar fără a fi personaj principal de film de tip slasher, a declarat că o reducere a numărului de parlamentari la 300 nu ar afecta cu nimic calitatea legislativă. Noi am susţinut, aşa cum vom arăta imediat, că legislaţia adoptată chiar va fi de o mai bună calitate, în aceste circumstanţe ipotetice, fără să mai discutăm de randament.

Numai că, în noiembrie 2025, aflăm că a convenit coaliţia de la conducerea ţării eliminarea a aproximativ 45-50 de parlamentari, iar aşa-zisa reformă, se va întâmpla, peste vreo trei ani. Aplicarea măsurilor ar conduce la menţinerea unui număr de peste 400 de parlamentari.

Sursa de documentare menţionează şi două păreri etalate acolo de cetăţeni preocupaţi de domeniu.

Le reproducem cu fidelitate şi de aceea cred că trebuie să indicăm euronews:

„O reducere mică, nesemnificativă. Legile şi austeritatea sunt doar pentru populaţie. Trist. Prea multă corupţie.” De Mioriţa n-o să scăpăm noi aşa repede, este comentariul nostru. Ştiau străbunii noştri, care sunt autorii versurilor, că resemnarea în faţa viitorului nefericit este o caracteristică a neamului.

Celălalt cetăţean spune: „Acel referendum a fost consultativ, iar rezultatele sale nu sunt obligatorii, din păcate”. O opinie contrazisă de Curtea Constituţională. O altă însuşire a neamului – complăcerea în ignoranţă, împletită cu vanitatea de a comenta tematică politică. Iată şi părerea noastră, exprimată în articolul devenit serial, intitulat „Alegeri şi…iar alegeri!?: „…O diminuare a numărului de parlamentari ar avea efecte benefice. Există o întreagă teorie a calculării numărului de locuri necesare unui parlament. Noi nu susţinem o scădere radicală a numărului aleşilor în forul legislativ. Între altele, rolul unui parlamentar este să comunice cu votanţii şi, de asemenea, cu colegii lui cu care lucrează la optimizarea legislaţiei. Dacă exagerăm cu scăderea numărului de parlamentari, distrugem acest dialog şi, odată cu el, sensul de a exista al instituţiei. Trebuie menţinută o proporţie rezonabilă între numărul parlamentarilor şi populaţia cu şcoală şi angajată în muncă. Probabil că această micşorare a numărului de aleşi este legată şi de o reformă administrativă serioasă. Este o părere pe care o prezentăm în lipsa tuturor informaţiilor necesare. Ceea ce nu este o opinie, este urgenţa acestor transformări.

Nu susţinem un Parlament unicameral. Din experienţa proprie, am constatat că bicameralismul are avantajul de a corecta la a doua cameră ceea ce s-a greşit la prima… Diminuarea numărului de parlamentari ar avea, în umila noastră părere, efectul imediat, care nu poate fi negat, al creşterii competiţiei în cadrul partidului, respectiv, pentru un loc pe lista de alegeri, plasat cât mai sus. Unde ar mai avea loc şi personajele pitoreşti despre care vorbeam mai sus? Repetăm: ele se bucură de stima şi respectul nostru, dar lor le sunt destinate alte domenii de activitate, pe alt fel de funcţii. Creşterea competiţiei ar avea ca urmare creşterea calităţii activităţii legislative.

O altă consecinţă inerentă şi fructuoasă a acestei propuneri este scăderea cheltuielilor. Vorbind tot despre eficienţă, sintetic fie spus, nimeni nu s-ar supăra dacă parlamentarii ar fi prezenţi mai mult la lucru, în timpul săptămânii, dar şi în timpul anului. Cu o zi de plen pe săptămână şi o zi de lucru în comisii, şi acestea stând sub semnul întrebării, este dificil de făcut progrese. La fel şi cu trei luni de concediu pe an…”

Lapidar, cam atât despre reforma la Parlament – puterea legislativă, locul unde trebuia început cu măsurile de punere a cheltuielilor statului pe un făgaş normal. Chiar dacă măsura se aplica peste trei ani, o lege în acest sens, adoptată acum, ar fi netezit calea reformei, zicem noi. Populaţia ar fi văzut o coerenţă şi o logică a măsurilor şi s-ar fi creat un efect psihologic, o pregătire aperceptivă. Dar cum să-i superi pe parlamentari? Cine ar mai fi votat în următorii trei ani? Aşa merg lucrurile.

S-a făcut ceva, dar nu în detrimentul parlamentarilor şi oamenilor lor, ci pentru reducerea numărului de angajaţi cu toate formele legale, care, mai mult ca probabil, vor da statul în judecată, vor arăta documente şi se vor întoarce înapoi cu despăgubiri. Un scenariu tragi-comic, demn de Radio Erevan.

2 Administraţia centrală

Am trăit şi muncit într-un mediu în care, în naivitatea noastră, ne-am format ideea că regula promovării este meritocraţia, unde accesul la funcţii superioare se bazează strict pe aptitudinile necesare, experienţa în domeniu, valori morale demonstrate zi de zi, studii cât mai aprofundate în domeniu, care să se reflecte şi în rezultatele obţinute, abilităţi de excepţie. Fireşte, am observat şi nepotriviri între realitate şi teoria pe care am expus-o pe scurt, dar le-am considerat excepţii care confirmă regula.

Niciodată nu ne-am imaginat o situaţie în care un şef incompetent să pretindă cu tupeu subordonaţilor să realizeze ceva despre care el nu are nici cea mai vagă idee. De ce? Fiindcă, în opinia noastră, şeful este responsabil pentru ceea ce se petrece în aria de competenţă a structurii pe care o conduce. Ultima frază se poate dezvolta pe enorm de multe pagini, dar credem că au scris destui despre asta, iar afirmaţia este o axiomă (unii ar spune un truism). Dar degeaba scriu unii, dacă alţii cred că eşti numit şef numai ca să culegi laude, iar, dacă se întâmplă ceva rău în sectorul pe care-l conduci, trebuie numai să cauţi vinovaţii printre subordonaţi.

Când eşti copleşit cu exemple care îţi contrazic convingerile, trebuie să te trezeşti şi să tragi o altă concluzie. Iat-o, pe scurt. Mulţi, prea mulţi miniştri sunt numiţi pe criterii nesănătoase pentru bunăstarea ţării. De câte ori nu am auzit că şefi de organizaţii regionale de partid se plâng că au contribuit cu procentaje impresionante la vot, dar niciodată nu au avut un ministru din zona lor. Adică acolo s-a muncit din răsputeri pentru partid, iar partidul, de la centru, este nerecunoscător, nu le acordă recompensele necesare.

Nimeni nu spune că au identificat vreun profesor universitar, cu lucrări recunoscute în lumea largă, care este cunoscut şi respectat pe tot globul, care are realizări deosebite, este un bun administrator şi organizator, are un caracter impecabil şi mai este şi iubit de oameni. Nu. Este de ajuns să fie omul nostru şi deja devine potrivit pentru un minister anume. Aceste lucruri se numesc particraţie. Nu contează naţiunea, important este partidul nostru, dar, în primul rând, organizaţia noastră, mai ales unele persoane d-ale noastre, care, fără a se remarca pozitiv într-un fel, aspiră la acces la resurse. Probabil le-a venit rândul să se înfrupte. Vai, câtă răutate în a trage concluzii pripite!

Şi aşa ajungem la persoane care ne conduc fără a avea abilităţi în exprimare. Unii fug de presă. Mai mult, apar colegi, în funcţii importante de prin parlament, care-i apără, spunând, de exemplu, că un fost profesor de matematică, actualmente (la timpul respectiv) ministru al educaţiei, poate fi deficitar la limba română. Alţii au în CV-ul întocmit pe vremea când erau headhunted (expresia este parte a „modestei” autocaracterizări) numai o trotinetă. În virtutea dreptului la apărare, un coleg de la alt minister, care simte primejdia de a deveni următoarea persoană învinuită de nepricepere, îi sare în ajutor. Omul este o victimă, tocmai voia să facă reforme şi a fost atacat cu laşitate. Altul se ocupă de energie, dar are probleme imense în a defini noţiuni elementare de fizică de gimnaziu şi relaţia dintre tensiune, intensitate, rezistenţă rămâne o enigmă. Încearcă o dată, nu-i iese, dar în loc să revadă manualul, perseverează în explicaţii despre ceea ce nu ştie, iar lumea râde. Câţiva, mai serioşi, vorbesc despre agravarea handicapului administraţiei publice şi rătăcirea axiologică a cetăţenilor şi se întreabă dacă asta e noua normalitate. Ei nu au înţeles că „aşa merg lucrurile”. A apărut, totuşi, o zicală: „Fie omul cât de prost, mintea vine după post”.

Pentru timp scurt, autorităţile centrale pot funcţiona pe pilot automat, fără conducere la vârf. Pe termen lung, noi credem că e nevoie de strategii şi programe, elaborate şi supravegheate de elita politică a României, cea care şi-a dedicat viaţa slujirii intereselor poporului. De zeci de ani, nu s-au consolidat planuri multianuale şi nu s-au stabilit repere, obiective. Ne mirăm de ce transportul românesc pe cale ferată şi cel aerian sunt lamentabile, în prag de faliment. Suntem supăraţi că energia este scumpă sau că agricultura merge prost ori că se fură, într-un domeniu sau altul. Era nevoie, de mult timp, de o conducere cu o viziune cuprinzătoare.

Dacă ne-am fi susţinut cauza la Uniunea Europeană, poate că cei de acolo, printre care erau şi ai noştri, ne înţelegeau. Ce să vorbeşti dacă nu ştii ce ai de spus? Multe dintre relaţiile interstatale sau intra-unionale se iniţiază, dezvoltă, consolidează pe holuri, la întâlniri întâmplătoare, chiar la mese luate împreună. Cine să vorbească, dacă nu cunoşti o limbă străină de circulaţie? Interpretarea se asigură doar la întâlnirile oficiale. Aşteptăm de la funcţionarii noştri mărunţi, angajaţi acolo, să rezolve problemele României? În zadar. Chiar dacă sunt foarte buni, aceştia lucrează pentru şi sunt plătiţi de Uniunea Europeană.

Probabil că din această cauză au apărut şi curentele împotriva uniunii. Mai mereu, ni s-a explicat că ceea ce nu ne place este o obligaţie venită de la Uniunea Europeană.

Lucrurile nu se opresc, din nefericire, aici. Cei care i-au ajutat pe miniştrii şi secretarii de stat să parvină, profită de aservirea celor în cauză şi continuă jocul particraţiei. Se numesc persoane pe funcţii mari în interiorul autorităţilor centrale, dar şi în organele subordonate, prin ocolirea prevederilor legale, ignorarea unor cerinţe. Nici nu se mai pune problema că ar exista alţii mai buni pentru acele funcţii. Unul, doi sau zece. Ceilalţi nu sunt ai noştri, nu aparţin clanului. Practica, se pare, a afectat toate autorităţile centrale. Probabil, acum, nu mai este nimic de împărţit, ocupat, controlat. Avem, credem noi, în general, legi corecte pentru numiri în funcţii, încheieri de contracte. Pentru ca ele să fie respectate şi puse în aplicare de cei care sunt responsabili, trebuie ca şefii din funcţii înalte să fie intransigenţi. Dar ei sunt prinşi în hora particraţiei. „Aşa merg lucrurile”.

Răspunderea miniştrilor – rara avis, mai ales dacă au şi o protecţie declarată public de mai sus. Aşteptăm, totuşi, cu interes, dezvăluiri incendiare despre o coafeză coruptă şi complotistă care a produs panică şi a adus mari prejudicii în două judeţe, cel puţin. Foarte posibil ca ea să fi coordonat activitatea pe mai multe planuri la nivel naţional. Dacă era ceva de bine, vorbeam şi despre miniştri sau secretari de stat. Oricum, guri rele spun că şi media face jocul particraţiei. Nu posturile de radio, televiziune şi alte surse în care ne încredem noi. Altele. „Aşa merg lucrurile”.

3 Administraţia locală

Nu a fost zi, în ultima perioadă, în care diverşi oameni cu pregătiri diferite să nu spună public că este un lux să avem numărul de judeţe de acum, cu consilii, preşedinţi, aparatele aferente, organele subordonate. Că ar fi bine să avem mai puţine primării, iar angajaţii lor să-şi justifice, peste tot, salariile prin munca prestată. Un Bucureşti fără sectoare conduse de primari, care să înglobeze şi localităţile învecinate nu credem că ar fi o idee retrogradă, indiferent de cine o vehiculează. Va scădea numărul de politicieni şi cheltuielile aferente lor şi vom avea viziuni unitare asupra dezvoltării administrative, taxelor locale etc, poate şi a tratamentului de care beneficiază locuitorii.

Nu este vorba despre diminuarea numărului lucrătorilor din subordinea primăriilor. Dimpotrivă, numărul lor, dacă este necesar, poate fi sporit (am văzut în Bucureşti direcţii financiare sufocate). Se pot înfiinţa posturi de administratori locali ai diverselor regiuni, cărora să li se delege atribuţii de decizie, semnătură, audienţă etc. Vorbim despre şcoli încadrate 100%, dotate şi utilate conform exigenţelor şi elevi care ajung acolo şi de acolo acasă cu autobuze speciale, de spitale moderne şi funcţionale dotate cu ambulanţe suficiente şamd. Scăpăm de numărul mare de politicieni incompetenţi, incapabili să atragă fonduri europene, vom avea primării cu fonduri suficiente, obţinute din colectarea proprie, precum şi o viziune coerentă despre dezvoltare, canalizare, reabilitări, investiţii, albii de râu, locuri de muncă, acces la cultură, învăţământ, sănătate etc

Este nevoie de voinţă, nici măcar de amendarea Constituţiei. Noile unităţi administrativ teritoriale vor avea aceleaşi denumiri ca şi acum, numai că vor fi mai mari, ca populaţie şi suprafaţă de teritoriu. Aceasta va fi o adevărată reformă în administraţie nu reducerea cu 10% a unor cheltuieli care tocmai crescuseră cu peste 10%.

Putem intui cine se va opune cu vehemenţă, venind cu toate argumentele care pot fi inventate ca să zăpăcească lumea, chiar şi fără vreo logică şi care vor ocoli adevărul. Mulţi primari şi consilieri locali îşi vor pierde posturile, ceea ce, probabil, fără să o lungim mult, nu le va pica bine. Vor fi sute şi mii de membri de partid în această situaţie care nu este greu de anticipat. Multe decizii la nivel naţional, chiar privitoare la reformă, se iau pe baza hotărârilor partidelor, în special a celor de la guvernare. Primarii şi consilierii locali sunt membri de partid, ba chiar cu influenţă în partid. Ei sunt cei care, se spune, aduc, prin munca lor, voturile cu care sunt propulsaţi cei de la centru în poziţii cheie. Aceasta fiind ipoteza de lucru, cum să se hotărască iniţierea unei reforme care să conteze în domeniul administrativ?

Subţiezi numărul de primari, îţi distrugi singur eşafodajul pe care te caţări în politică. Evident, vei dispărea şi tu, membru al conducerii partidului. Garantat, populaţia nu va plânge că a pierdut o personalitate inestimabilă. Vin alţii în locul tău, de unde nu te aştepţi, în ritm vertiginos.

Aflate la ananghie, partidele duşmane îşi vor da mâna şi vor susţine, în cel mai bun caz, amânarea la nesfârşit a unor măsuri de acest gen, născocind fel de fel de obstacole insurmontabile. „Așa merg lucrurile”.

Până la deschiderea unei activităţi unde era solicitată o participare diversă, fără legătură cu reforma administrativă, am iniţiat, în 2025, o discuţie nevinovată pe această temă. Ne-am lămurit destul de repede că aceia care sunt vizaţi nu vor accepta să-şi taie craca (destul de bine plasată pe trunchiul de copac, zicem noi) de sub picioare. Particraţia este solidă.

4 Am putea continua cu companiile cu capital majoritar de stat, la conducerea cărora nu ajung persoane adecvate, ci oameni de partid care iau salarii substanţiale şi, se pare, nu pot fi schimbaţi nici dacă există riscul unor sancţiuni aspre, venite din exterior. Nu putem crede că, în sectoare neperformante, mereu pe minus cu profitul, respectivii păstrează toţi banii încasaţi ca salariu pentru ei. Foarte probabil fac acte de caritate. „Aşa merg lucrurile”.

O scurtă concluzie, fără propuneri de lege ferenda

În mod normal, orice neajunsuri ale societăţii pot fi corectate prin adoptarea de prevederi legale care să completeze sau modifice pe cele în vigoare, care s-au dovedit că au anumite hibe ce dăunează societăţii. Noi, care glorificăm puterea legii, de această dată, recunoaştem că nu prea avem soluţii în domeniu. Nu agreăm propuneri de ochii lumii, fără a avea certitudinea că au o eficienţă reală. Aici, credem că ar trebui umblat la aspectul moral şi la conştiinţa fiecărui om de partid. Vorbe mari, deşi situaţia este simplă – am venit la furat sau am aderat la un partid ca să facem viaţa tuturor mai bună, pe baze corecte?

Ne adresăm, în special celor tineri, care se vor obosi să citească articolul. Constituţia României stipulează că pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Este de esenţa drepturilor omului, dacă nu ai dreptul restrâns în anumite circumstanţe, să faci parte dintr-un partid şi, prin intermediul lui, să-ţi exprimi voinţa politică, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept. Până aici, cu unele precizări pe care nu le mai facem acum, este democraţie adevărată.

Să foloseşti partidul cu nesocotirea intereselor naţiunii şi împotriva intereselor acesteia, ca pe un mijloc de promovare, ocrotire a intereselor proprii sau de grup este o abatere destul de gravă de la democraţie.

Dacă am învăţat acest lucru simplu este, totuşi, mulţumitor pentru noi, fiindcă mulţi dintre actualii politicieni fac confuzii.

În final, trebuie şi să mărturisim un lucru total dezamăgitor, teribil de frustrant: „So it goes”, în articolul nostru, nu are nicio legătură cu melodia lui Taylor Swift. „Aşa merg lucrurile”. (Florin MACIU)