Divide et impera! Cui prodest?

Aparent sunt subiecte gârlă despre care să scriu. Numai aparent. În rest, sunt deja zeci de ani de când subiectele sunt aceleaşi, chiar dacă, uneori… „aceeaşi Mărie are altă pălărie”.

Se vede cu ochiul liber că subiectele conflict, mai ales, apar din strategia îmbrăţişată: „Divide et impera”. De la cele mai mici până la cele mai mari structuri sociale. Este o strategie folosită în familii, de pe uliţele satelor până pe băncile parlamentele naţionale sau tribunelor internaţionale. Este o strategie care dăinuie de mai mult de două milenii, dacă reţinem că expresia îi este atribuită lui Filip al II-lea, rege al Macedoniei. Această politică a folosit-o împotriva oraşelor stat din Grecia. Să le cucerească. Şi le-a cucerit! Se zice că este nevoie de abilitate, de fineţe, de cunoştinţe politice, psihologice, istorice. Trebuie să ai şi un scop.

De cele mai multe ori, strategia „Divide et impera” este folosită de grupuri mici, fără putere reală. Abilitatea le permite să-şi impună voinţa în faţa celor care, dacă ar fi uniţi, ar putea fi, în mod real, puternici. Îi împart, îi învrăjbesc, îi întorc unii împotriva altora şi astfel îi pot domina. Oricum, folosesc orice mijloace, sincere sau mincinoase, pentru a împiedica adversarii să se unească, să fie puternici.

Divide et impera funcţionează numai dacă cei supuşi tacticilor sunt dispuşi să urmeze această „cale”, poate pentru că le este în avantaj personal sau de familie/grup mic, care gândesc puţin sau deloc cu privire la ceea ce se sau li se întâmplă. Comunicarea proastă sau lipsa comunicării conduce la aceeaşi divizare şi, pe cale de consecinţă, la stăpânirea, dominarea de către cei interesaţi.

Mi se pare că „Divide et impera” este strategia politică dominantă în aceste zile. Unde întorci capul este evidentă o intrigă, o dezinformare, o ştire măsluită… Toate învăluite în voaluri de frică, foame, sete, război, neîncredere, minciună, crimă, moarte. Reale sau nu, nici măcar nu este important. Efectul este imediat, cu urmări devastatore în plan personal, colectiv şi general. Discordia are forme diverse, parşive. Nici nu ne dăm seama când devenim nu numai subiecţi (sau chiar obiecte) ci chiar creatori. Pentru că ne ia valul. Pentru că refuzăm să gândim cu propria minte. Pentru că zi/noapte ne lăsăm „învăţaţi”, de fapt ni se impune să uităm ce ne-a făcut mari şi să ne însuşim teorii, aşa zise cercetări, rezultate ce se contrazic de azi pe mâine, dar noi ne cam pierdem discernământul şi uităm de noi înşine devenind cobai ai unor cercetători sau conducători malefici, care nu ar fi conducători dacă noi nu ne-am lăsa divizaţi, nu ne-am lăsa întorşi unul împotriva altuia. Cu cât suntem mai divizaţi, cu cât acceptăm otrava risipirii cu atât devenim mai irelevanţi şi mai uşor de mânat spre prăpastie, cu atât suntem mai trişti că nu suntem remarcaţi, făcând orice ca să obţinem recunoaşterea. Dar „Nu trebuie să fii trist că n-ai fost remarcat. Fii trist că n-ai făcut nimic remarcabil.” (Confucius) Un pas ar fi să nu ne mai lăsăm divizaţi! (Mioara VERGU-IORDACHE)