Despre tovarăşi, drone şi alte forme de afecţiune

Până în 1989, obsesia pentru egalitate ajunsese la forma supremă a confuziei: toţi eram „tovarăşi”. Sigur, asta în filme sau la nivelurile foarte înalte ale ierarhiei de partid şi de stat. În viaţa reală, nimeni nu folosea acest apelativ. Cuvântul „tovarăş” era un solvent universal. Dizolva ierarhii, identităţi, vinovăţii, aspiraţii, visuri şi, uneori, prin exces, sensul real al propoziţiei. Din prea mult zel, unii vorbeau cu înflăcărare despre „tovarăşul episcop” sau „tovarăşul vicar patriarhal”, obţinând simultan o blasfemie birocratică şi o lecţie de ideologie habotnică. Harul divin trebuia să fie trecut prin evidenţa contabilă a statului. Ridicolul suprem apărea atunci când limbajul ideologic se lipea de realităţi care refuzau cu încăpăţânare să devină socialiste. „Tovarăşa mireasă” transforma un ritual intim într-o şedinţă de partid, „tovarăşa soprană” muta discursul în zona absurdului, iar când cinematografia postdecembristă, cu realismul ei mahmur, ne-a oferit sintagma „tovarăşele curve” am avut dovada că ideologia nu are simţul umorului, dar se poate lăuda cu un remarcabil apetit pentru metafore. Limbajul de lemn era ca un fel de uniformă. Dacă o purtai, promovai mai uşor. Dacă îl respingeai, deveneai „element”. Iar acest apelativ te plasa în zona gri a non-existenţei.

Astăzi nu mai suntem tovarăşi, suntem contribuabili. Dacă înainte ideologia venea cu secera şi ciocanul, astăzi vine cu propaganda digitală, lipsită de conţinut, dar extrem de agresivă. Ce au în comun cele două? Mecanismul: limbajul oficial nu descrie realitatea, o disciplinează. Îţi spune cine eşti, cum trebuie să te simţi şi cum ar trebui să exprimi asta în cuvinte. Statul nu ne mai bate pe umăr, ne scanează de sus. Iar când guvernul decide, cu o naturaleţe demnă de realismul socialist, să trimită drone pentru a verifica construcţiile din curţile oamenilor, cercul se închide frumos. Nu mai e nevoie de activistul de partid care să se uite peste gard sau de vecinul turnător. Avem tehnologie, am progresat, avem „tovarăşa dronă” trimisă de nişte domni să ne scotocească prin acareturi, prin viaţă. Iar pentru asta trebuie să şi plătim. Taxe. Nu se poate spune dacă sunt mari sau mici, problema e alta: oricare ar fi valoarea lor, nimeni nu înţelege ce se întâmplă cu banii adunaţi. Drona nu întreabă, nu salută şi nu se jenează, nu are instinctul delaţiunii. Pluteşte deasupra coteţului, a garajului improvizat şi a foişorului construit fără aprobare de la noii domni-tovarăşi. Ea nu vede un coteţ, vede o abatere de la regulă. Nu vede un om, vede un posibil contravenient sau, mai rău, un infractor. Este ochiul rece al egalităţii de tip Huxley: toţi suntem la fel de suspecţi, fie şi doar pentru că am schimbat culoarea acoperişului sau i-am construit o cuşcă lui Grivei. Dacă în comunism ni se spunea cum să ne adresăm unii altora, astăzi ni se spune cum să ne construim visele – în limitele autorizaţiei, ale cadastrului şi ale unghiului de filmare. Atunci aveam tovarăşul miliţian, sectoristul care te ştia de mic. Acum avem un aparat zburător care habar n-are cine eşti, dar ştie exact câţi metri pătraţi are cotineaţa din fundul curţii – construită evident ilegal, ceea ce te va trimite automat direct în lanul de porumb, ţinând în mâna dreaptă un şomoiog de frunze de brusture, iar în cea stângă chitanţa pentru plata amenzii. Diferenţa este doar de decor. Limbajul nu mai e brutal, e tehnic. Nu mai e „încălcarea normelor eticii şi echităţii socialiste”, e „neconformitate”. Totul sună curat, neutru, ca un formular completat corect conform prevederilor PNRR. Ar fi absurd să fim nostalgici după vremurile în care eram strigaţi „tovarăşe”, mai ales că există şi o lege care ne interzice asta. Pe vremea aceea, aveam dosar la „cadre” şi eram criticaţi la gazeta de perete a întreprinderii, astăzi suntem identificaţi prin coordonate GPS şi puşi pe „lista ruşinii” publicată de ANAF. Atunci râdeam pe ascuns, acum ne vom uita în sus, îngrijoraţi de orice bâzâit vine din aer, întrebându-ne dacă nu cumva vom fi transformaţi din „cetăţeni europeni” în „elemente”. De data aceasta însă, nu mai este vorba despre anatemă, ci despre o formă de afecţiune, fiindcă va fi imposibil să greşeşti cu atâtea dispozitive zbârnâind în jurul tău. (Dragoş CIOCĂZAN)