Limba noastră

Cine?, de ce?, cum? încotro? cât e adevăr, cât e minciună?… Iar alergăm să ne găsim un „tătuc” în afara țării noastre? Noi, românii, ce putem face pentru noi, pentru a fi egali între egali? Am sperat într-un an mai puţin tumultuos în vorbe-vorbe şi mai bogat în fapte coerente, benefice. Ceea ce bag seamă că n-o să fie! Întreb: care este soluţia pentru o lume mai bună, mai sigură? Violenţa nu a fost, nu este şi nu va fi un răspuns la marile probleme cu care ne confruntăm. Violenţa naşte suferinţă. De ce am accepta durerea? Şi, totuşi, lumea întreagă „găzduieşte” violenţa la scară mică, mare şi globală, în viaţa fiecăruia.

Externalizarea urii, bigotismul, sărăcia, incultura, crima sunt efecte sau sunt defecte pe care încă nu reuşim să le eradicăm? Există vreun spaţiu locuit, în lume, ferit de rău? Nu cred! Şi atunci, trebuie să fim atenţi, să fim pregătiţi! Vă mai amintiţi? „Când joacă ursul la vecini, pregăteşte-te de tărâţe!” Prin comunicare putem afla unde „ joacă ursul”, la care vecin, ne putem face provizii de „tărâţe.” Dar noi, românii, deşi vorbim mult, nu ştim să comunicăm. Nu am învăţat că, şi în relaţii oficiale, publice, interne şi internaţionale, ca şi în relaţii private, este obligatoriu să oferim un răspuns explicit, de acceptare sau de refuz. În acest fel, lucrurile se lămuresc, se risipeşte starea de confuzie, de neînţelegere. În cazul nostru, în cele mai fericite situaţii, cei mai mulţi asortează un zâmbet „profesional” la un ton mieros şi superficial cu care recită un text; ei ştiu ce trebuie să spună în X situaţie. La x+1 i-ai încuiat, le dispar toate abilităţile.

Şi relaţiile dintre state se bazează tot pe comunicare. Trebuie să ştii, să fii informat şi să intri în dialog cu partenerii, susţinându-ţi punctul de vede cu argumente solide, ce nu pot fi contestate. Trebuie să avansezi propunerile, cererile ţării tale cu zâmbet, cu limbaj corect şi coerent. De preferinţă în limba română, chiar dacă tu ştii limba interlocutorului, chiar dacă înţelegi inclusiv nuanţele celor spuse de el. Dar tu eşti român care vorbeşti o limbă oficială a comunităţii europene. Eşti sigur că nu vei greşi, că nu vei scăpa vreo nuanţă, vreun detaliu. (Ştiţi cine se ascunde în detalii!). Vei transmite că eşti mândru de apartenenţa, de ţara ta, că o iubeşti, că faci totul pentru binele ei, pentru binele poporului tău. Limba noastră nu este inferioară niciunei limbi. Putem exprima în limba română orice. Orice! Abandonarea ei atenţionează asupra precarităţii caracterului oficialului care negociază în numele României! (Ceea ce nu înseamnă că oficialii noştri nu trebuie să dovedească, după utilizarea perfectă a limbii române, cunoaşterea foarte bună a uneia sau mai multor limbi străine.) Oficialul cred că este obligat să vorbească în limba română! Este vorba despre comunicare, adică înţelegere, respect reciproc, stăpânirea profundă a temei abordate, asumarea şi promovarea interesului naţional, comunicare pe care trebuie să o învăţăm, să o exersăm între noi, pe plan naţional, pentru a fi credibili şi competitivi şi pe plan internaţional. Cine ne învaţă?! Căci „ursul joacă la vecini!” de cam multă vreme. (Mioara VERGU-IORDACHE)