Să faci ce zice, nu ce face popa

În ciuda evenimentelor politice contradictorii din ultimele câteva zile, al căror rezultat este o buimăceală planetară generalizată, un festival al gurilor căscate şi al controverselor, neobositul cor al revoluţionarilor de profesie – împănat ici-colea cu câte un intelectual sau analist cu aspiraţii profetice – îngână în neştire acelaşi refren despre valorile euroatlantice şi despre cum trebuie acestea respectate cu sfinţenie. Incontestabil, aşa este, numai că vremurile se schimbă şi, odată cu ele, toate aceste valori suferă transformări dramatice sau se prăbuşesc de-a dreptul fiind spălate de valurile unui ocean de compromisuri stârnite de goana după resurse. Pentru a continua să crezi în valorile Occidentului Colectiv ai nevoie, înainte de orice, de un antrenament solid în privinţa abstracţiunii morale. Trebuie să fii în stare să separi discursul pompos de fapte, idealul de realitatea palpabilă şi declaraţia solemnă de gropile comune ascunse sub asfaltul autostrăzilor şi palatelor Europei. Este un exerciţiu dificil, dar nu imposibil. Cu alte cuvinte, trebuie să faci ce zice, nu ce face popa. Primul pas ar fi să accepţi că valorile sunt mai importante decât acţiunile. Valorile sunt curate, abstracte, frumos tipărite în constituţii şi tratate. Acţiunile, în schimb, sunt murdare, uneori pline de sânge, greşeli şi cadavre, însă având în vedere nobleţea scopului, ar fi nedrept să le judecăm prea aspru. Spre exemplu, când marile puteri decid să exporte democraţie invadând un stat, fie acesta unul dictatorial, trebuie să înţelegi că nu este o invazie, ci oacţiune întreprinsă spre binele poporului oprimat. Ţara nu a fost invadată, ci salvată de ea însăşi. Suveranitatea este un principiu fundamental, cu excepţia cazurilor în care devine enervantă fiindcă subsolul statului dictatorial musteşte de petrol sau geme de metale rare. Atunci, uităm de principii şi ne îmbarcăm cu mic, cu mare pe portavioane. Al doilea pas constăîn tratarea crimelor istorice ca accidente de parcurs. De pildă, să vorbeşti despre politica sistemică de exploatare intensivă ca despre un „context istoric complex”.

Vedeţi, aici intervine marea controversă generată de ipocrizie şi dubla măsură: trei dintre cei mai mari patru criminali ai istoriei, cel puţin după numărul de victime şi cruzimea cu care au fost ucise sau mutilate acestea, au fost europeni. Stalin a fost asociat cu barbaria perfidă, înşelătoare, lui Hitler i s-a găsit scuza de a fi suferit de o boală psihică foarte gravă,iar Leopold al II-lea al Belgiei este considerat un monarh filantrop, vizionar şi doar în treacăt, în vreo notă de subsol, se menţionează că se poate să fi fost şi criminal în masă fiindcă nu a colonizat Congo în numele Belgiei, ci în nume personal. A transformat un teritoriu de mărimea Europei de Vest într-o întreprindere privată a terorii, unde milioane de congolezi au murit pentru un scop nobil: cauciucul sau diamantele. Muncitorii (mulţi dintre ei copii între şase şi doisprezece ani) care nu îndeplineau norma primeau pedepse simple, eficiente şi educative: li se tăiau mâinile. Deci nu era vorba, Doamne fereşte, de sadism, ură rasială sau de ideologie ca în cazul primilor doi, ci despre contabilitate şi profit. Astfel, facem al treilea pas: selectivitatea memoriei. Condamnăm crimele împotriva umanităţii cu o vigoare admirabilă, mai ales când sunt comise de alţii. Când bilanţul devine incomod şi numele sunt europene, se schimbă registrul: nu mai vorbim de crime, ci de „exces”, „abuz”, „derapaj”. Valorile nu sunt despre ce ai făcut, nu, important este ce ai învăţat din propriile greşeli. Şi în sfârşit, ultimul pas: acceptarea faptului că scuzele oficiale sunt o formă de justiţie suficientă. Danemarca a sterilizat forţat femei inuit pentru că le considera inferioare şi incapabile să se reproducă responsabil. Apoi, câteva decenii mai târziu, a spus „ne pare rău”. Gata, valorile există şi au fost salvate. Mergem mai departe, în Groenlanda domneşte legea, indiferent ce spun unii sau alţii de peste ocean. În această direcţie, Occidentul Colectiv este imbatabil chiar şi atunci când disensiunile apar în propriul fief. Nimeni nu se pricepe mai bine să transforme erorile sistemice în lecţii de morală. (Dragoş CIOCĂZAN)