Înainte, dar în cerc

În contextul geopolitic şi economic actual, dacă lumea ar fi o scenă, Europa ar fi actorul care îşi uită mereu replicile. Lasă impresia că încă îşi caută ochelarii prin sertare. Cu ei pe nas, încearcă să înţeleagă ce s-a discutat la ultimul summit, doar că între timp au mai avut loc vreo două, la care nici n-a mai fost invitată, ceea ce a complicat şi mai tare situaţia, ba chiar a transformat-o într-un coşmar bântuit de perspective sumbre. Blocată în proiectul cât se poate de lăudabil al salvării planetei, pare că nu mai găseşte calea să se salveze pe sine. America, Asia, mai nou Africa au zbughit-o, perfect şi rapid adaptate, în sprinturi economice şi militare fără precedent, în timp ce bătrânul continent analizează, letargic, cu degetul la tâmple şi ochii în hârţoage, dacă nu cumva fabricarea ghetelor de alergat dăunează mediului ambiant. Lipsa de viziune nu e o problemă de moment, ci însuşi stilul de viaţă european. De ce să te uiţi spre viitor când poţi să priveşti spre trecut: în acele vremuri pline de glorie, toate deciziile păreau mai simple fiindcă resursele curgeau gârlă la preţuri de nimic. Nostalgia măreţiei pierdute este cea mai mare industrie a Europei. Continentul care, odinioară, dădea ora exactă pe planetă continuă să fascineze lumea prin abilitatea sa unică de a nu face nimic decisiv, dar într-o manieră atât de elegant birocratică, încât aproape uiţi că restul planetei a trecut de mult la alt nivel, superior. Pe fondul schimbărilor politice şi economice globale, bătrânul continent reuşeşte performanţa rarisimă de a rămâne constant: constant surprins, constant depăşit şi constant ocupat cu dezbateri sterile. Pe scena globală, actorii principali îşi schimbă strategia economică în timp real. Europa? Îşi schimbă fontul din documente, numind asta „reconfigurare strategică”. Alţii semnează acorduri comerciale şi îşi redesenează sferele de influenţă; Europa semnează declaraţii de intenţie, preferabil împărţite în zeci de puncte, primul dintre acestea fiind, întotdeauna, „importanţa dialogului”.

Politica externă europeană? Un adevărat balet al indeciziei. În timp ce lumea se reconfigurează sub presiunea bătăliei pentru resurse şi a tensiunilor geopolitice, Europa intră în scenă cu solemnitatea profesorului care a venit la clasă, dar a uitat catalogul şi planul lecţiei în cancelarie: ştie că trebuie să facă ceva, dar nu mai ţine minte ce, cum şi cu cine. Reacţia la marile schimbări globale? State înşiruite ţopăind un fel de conga, cu gândul de a merge înainte, dar învârtindu-se, poticnit, în cerc. Exact tipul de reacţie pe care l-ai aştepta de la cineva care află despre un incendiu, îşi notează îngrijorarea într-un raport, îl trimite la comisie şi apoi se întoarce liniştit să-şi termine croissantul privind pe geam, de la distanţă, cum arde şandramaua. În ciuda acestei măreţe obtuzităţi şi a confuziei instituţionalizate, Europa rămâne ferm convinsă că deţine un rol crucial în ordinea mondială, cam în acelaşi fel în care un personaj secundar crede sincer că filmul e despre el. O uniune de state care reuşeşte performanţa de a fi simultan motorul civilizaţiei şi frâna de mână a acesteia. Un Babel cu multe, prea multe legi, reguli, interdicţii, recomandări – toate fără legătură cu realitatea din teren. Alţii introduc tehnologii noi, Europa introduce formulare noi, taxe noi, restricţii noi. Jumătate de miliard de cetăţeni depind de decizia câtorva zeci de funcţionari, ceea ce n-ar trebui să îi lase indiferenţi nici pe primii, nici pe cei din urmă. Europa are totul: istorie, cultură, potenţial, resurse (oarecum), inteligenţă, tradiţie democratică, oameni capabili. Ce nu are? Curajul de a face următorul pas şi de a renunţa la ideile fixe. Şi astfel, reuşeşte să calce în străchini cu o eleganţă administrativă ieşită din comun. Un continent care ar putea oricând redeveni o forţă globală. Un gigant care doarme cu ochii deschişi, şi visează frumos cum descrie cercuri în praf, în timp ce alţii s-au trezit şi construiesc lumea de mâine. (Dragoş CIOCĂZAN)