Subiecte prăfuite. Munca în echipă

Munca în echipă conduce la succes mai mult decât munca individuală. Poate cineva să contrazică această axiomă?! Enunţul, nu. Dar cum e cu munca în echipă? Cine are personalitate? Echipa sau…? Cine-şi aproprie izbânda? Suntem capabili să renunţăm la ego pentru echipă? Suntem atât de generoşi încât să spunem „noi” şi nu „eu”, atunci când este cazul? Pe ce criterii se alcătuieşte echipa?

De ce cele mai multe ori, echipa este compusă la întâmplare, o adunare de „fişe ale postului”. Şi „posturile” au, şi ele, hibele lor. Şi nu discută oamenii, ci „posturile”. Şi-atunci, echipa nu mai este echipă. Pentru că fiecare îşi execută atribuţiile postului! (Aş vrea eu! Tot ar fi mai bine!) Echipa este mult mai mult! Echipa înseamnă că dacă eu nu pot, tu, indiferent de post, mă ajuţi. Înseamnă că dacă tu nu reuşeşti să termini la timp o lucrare, eu te ajut. Echipă înseamnă conştientizare şi asumare a priorităţilor. Altfel, nu vorbim de echipă.

Echipa este mai mult decât o adunătură de „fişe ale postului”. Este spirit, este camaraderie, întrajutorare, este mândria de a aparţine unei colectivităţi. „Spiritul de echipă” este un combustibil mai puternic decât suma inteligenţelor, care, însă, acţionează separat. În echipă există contradicţii, dar niciodată conflicte ireconciliabile.

Şi, după aceste observaţii, să ne gândim! Noi suntem într-o echipă? Câte echipe acţionează în colectivităţile noastre? Dar în ţara noastră? Nu ar trebui să fim toţi „echipa România”?

Nu-mi place că o serie de intelectuali excepţionali în inteligenţa lor nu par a înţelege ce rol istoric îşi pot asuma! Nu prin critică permanentă, cu un limbaj elevat, cu ironie fină, cu argumente livreşti vor contribui la scăderea numărului de analfabeţi şi analfabeţi funcţionali, nu cu pactizarea în critică cu nişte mai puţin prieteni, ci încercând să educe, să schimbe mentalităţi greşite în cadrul unui grup mic de oameni, de copii, care la rândul lor vor duce mai departe buna educaţie. Ştiu, e greu, asta ar însemna să părăsească pentru o vreme propriul confort intelectual, să consume din timpul pe care-l dedică studiului, ar însemna să fie generoşi, risipitori cu destinul lor. De înţeles, dar…

Cred că este momentul să nu mai concurăm noi cu noi. Să intrăm în marea competiţie, concurenţii români să simtă susţinerea conaţionalilor. Împreună să ne bucurăm de succes, indiferent de domeniul de activitate. Să încetăm să ne criticăm, să încetăm să ne ironizăm, să nu ne mai urâm. Să ne ajutăm!. Vedem cum ne-a risipit concurenţa şmecheră dintre noi!

Fiecare poate crede că are soluţia. E clar că lucrurile nu stau aşa. Nu e aşa de simplu. Noi suntem români! Sunt prea puţine echipe pentru câţi şefi suntem! (Mioara VERGU-IORDACHE)