Târgul Gherghiţei – curte domnească pentru Mihai Viteazul

„Şi pe aici a trecut Mihai Viteazul, iar tatăl său, Pătraşcu cel Bun, a judecat pricinile dintre săteni.” Cu asta se laudă mai nou ţăranii din Gherghiţa (jud. Prahova). În urma unor săpături ce au avut loc „la doi paşi” de biserică, în curtea şcolii, arheologii au găsit rămăşiţe ale unei curţi domneşti. Astfel au ieşit la iveală morminte, resturi de ceramică şi chiar bijuterii.

De mai bine de 10 ani arheologii căutau la Gherghiţa urmele trecerii lui Mihai Viteazul. Eforturile lor au dovedit faptul că şi de la Gherghiţa s-a condus ţara, pe la anul 1554. Se spune că, la Gherghiţa, curtea domnească era legată printr-un tunel subteran cu albia râului Prahova, pentru ca Mihai Viteazul să se poată retrage în cazul unui atac. Deocamdată, aceasta e doar o legendă. Arheologi de la Muzeul Judeţean de Istorie şi ArheologiePrahova, sub coordonarea prof. dr. Ştefan Olteanu, au descoperit, în comuna Gherghiţa, o casă domnească, datată la jumătatea secolului al XVI-lea, care se pare că a aparţinut domnitorului Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul. „…dincolo de fundaţia de pe vremea lui Mihai Viteazul s-a mers mai adânc pe nişte fundaţii datate de un mormânt cu monedă de pe vremea lui Pătraşcu cel Bun (1530)”, a declarat directorul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Primul act de cancelarie cunoscut emis în Gherghiţa datează din 2 august 1453, de la voievodul Vladislav al II-lea, în care se arată că acest document a fost scris în Gherghiţa, fără nici o altă localizare. Urmează o serie de nouă acte scrise în Gherghiţa, aparţinând voievozilor Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân şi apoi cel Basarab cel Tânăr, din secolul al XV-lea şi de la Vlad cel Tânăr şi Vladislav al III-lea, din secolul al XVI-lea, până la domnia lui Pătraşcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul. În 17 mai 1554, Pătraşcu Vodă, oficial considerat tatăl lui Mihai Viteazu, a emis un act de judecată în care arăta că a fost scris în Scaunul Gherghiţei, funcţia de Scaun al Ţării Româneşti presupunând atât creşterea în importanţă a oraşului, cât şi în ceea ce priveşte atribuţiile de judecată pentru aria jurisdicţională foarte întinsă, după cum se constată din documente. Luând în considerare faptul că Pătraşcu Vodă era prezent foarte des la Gherghiţa (între 1554 şi 1556 el a emis din Scaunul de la Gherghiţa şapte acte), comparativ cu situaţia anterioară, când într-un secol şi jumătate s-au emis doar nouă acte, împreună cu ridicarea la rangul de Scaun al oraşului Gherghiţa şi organizarea conducerii oraşului prin menţionarea judeţului şi pârgarilor, este exprimată evoluţia la cote superioare a oraşului şi lărgirea atribuţiilor sale juridice, ceea ce a presupus din partea domniei şi a organelor judiciare o oarecare permanenţă în oraş. Este posibil ca în acele împrejurări să se fi luat măsura de construire în Gherghiţa a unei clădiri necesare realizării actului de justiţie („pârgar” însemna reprezentant al comunităţii – în general „om bun şi bătrân” – respectiv „consilier”: era varianta română pentru ceea ce saşii aveau în Germană „burger”). De aici, din Scaunul Gherghiţei, domnitorul Mihai Viteazul a emis cele 27 de documente din anul 1596, potrivit monografiei localităţii. Aici au fost descoperite moneda din anul 1530, dar şi obiecte de podoabă şi vase ceramice. Clădirile Curţii Domneşti de la Gherghiţa se pare că se întindeau pe o suprafaţă de două hectare. Şeful şantierului arheologic susţine că arheologii au descoperit la Gherghiţa fundaţii de piatră încastrate în mortar, datând de la mijlocul secolului al XVI-lea (pe vremea când pereţii se făceau din paiantă, din lemn şi pământ). Aceste descoperiri sunt puse în legătură cu un act de pe vremea lui Pătraşcu cel Bun, act despre care se spune că a fost scris „în scaunul oraşului Gherghiţa”. „Asta înseamnă că aici era o instituţie juridică teritorială unde se judecau procesele din această zonă care însuma, după cercetările de până acum, 20 de sate”, au mai afirmat specialiştii.

Eugen Gherga ne prezintă pe blogul său o ipoteză interesantă asupra acestei locaţii cu importante valenţe istorice. Astfel, acesta declară faptul că reşedinţa de vară a domnitorilor din Dinastia Basarabilor – de la Mircea cel Bătrân, la Mihai Viteazul – aflată la Gherghiţa, deseori a funcţionat şi ca Scaun al Ţării Româneşti. De exemplu, nepoţii lui Vlad Călugărul – care a fost nepot al lui Mircea cel Bătrân – s-au îngrijit de Gherghiţa: după ce Vodă Radu de la Afumaţi s-a luptat în 1522 cu otomanii la Gherghiţa, Vodă Vlad Înecatul (1508-1532), care a domnit din 1530, a pus 12 boieri să hotărnicească „ocina domnească din Gherghiţa”, ca dar al „domniei mele oraşului domniei mele care se cheamă Gherghiţa” (privilegiul era dat orăşenilor Gherghiţei care aveau folosinţa hotarului, dar peste ei se suprapunea stăpânirea domnească. În 17 martie 1534, Vodă Vlad Vintilă – nepot al Gherganei Rada şi al marelui pârcălab Gherghina – fost jude în Buzău, a întărit Gherghiţei hotarul moşiei târgului „ca să fie ocină şi de ohabă”, el cumpărând satele din jur şi alipindu-le ocolului oraşului.

Căpitanul Deli Gheorghe era comandantul gărzii de elită a domnitorului Mihai Viteazul în Gherghiţa. La Gherghiţa – la fel ca şi la Târgşor, Târgul de Floci, Bucureşti, ş.a. – erau garnizoane formate din „călăraşi” (oşteni aflaţi în serviciu permanent – şi în timp de pace), căci Gherghiţa era unul dintre centrele militare importante ale Ţării; din secolul XVI în acele centre au început să se stabilească tot mai des cadre militare, inclusiv mercenari. La Gherghiţa, în 1596 Mihai Viteazul i-a învins pe otomani, dar atunci localităţii i s-a dat foc, fiind arsă. Interesant este că începuturile domniei lui Mihai Viteazul au fost strâns legate de Gherghiţa, explicaţia fiind aceea că vodă era însurat cu Ghergana Stanca, din 1583 (când Petru Cercel luase puterea Ţării Româneşti). Era în perioada de dinaintea începutului carierei politice a lui Mihai, care, după moartea lui Petre Cercel, s-a anunţat ca fratele aceluia. Acea prezenţă a marelui vodă la Gherghiţa presupune fără îndoială existenţa unui sediu rezidenţial unde se desfăşurau activităţile judiciare şi administrative în general; este posibil ca el să fi folosit în acel scop construcţia lui Vodă Pătraşcu cel Bun dacă, într-adevăr, acela şi-a construit sediul în locul unde acum se află curtea Şcolii din Gherghiţa. Este de precizat, de asemenea, faptul că despre o cetate la Gherghiţa, cum au spus unii istorici, nu poate fi vorba. În 2012, Academia Română a consemnat în „Istoria românilor” următoarele: „Din cauza unor condiţii defavorabile – devieri sau abateri de trasee comerciale, campanii militare, acaparări de boieri, strămutări de vatră – anumite centre au început să decadă încă din secolul XVI: Gherghiţa, Oraşul de Floci, Târgşor, etc”.

După Vodă Mihai Viteazul – care a restaurat reşedinţa domnească de mari dimensiuni din Gherghiţa, ce exista din timpul înaintaşilor săi, arsă însă ulterior lui într-un incendiu, strălucirea Gherghiţei ca scaun judiciar a pălit. În 12.V.1603, preotul Murgoci din Gherghiţa a vândut „ocina orăşenilor” din Gherghiţa Mănăstirii „Sf. Nicolae”, iar după 5 zile domnitorul Radu Şerban – ridicat cu ajutorul Buzeştilor – a consfinţit proprietatea Mănăstirii şi asupra viilor din Dealul Urlaţilor, avute de ea din timpul lui Mihai Viteazul. Apoi, cele două acte din 6.VI.1622 scrise în Gherghiţa au reprezentat mai degrabă un ecou întârziat al predării oraşului de către noua domnie, respectiv, fiului Nicolae 1584-1627 al Stancăi şi al lui Mihai Viteazu.

Cum s-a constatat în cercetările arheologice, construcţia din Gherghiţa a fost demolată, piatra scoasă până la fundaţie – poate ca urmare a reacţiei unor categorii sociale în frunte cu noul domn, ca nemulţumire faţă de politica internă a fostului Vodă al unirii. Despre ruine, Nina Gheorghe – coordonatoarea şantierului arheologic – a afirmat în 2009: „Ansamblul conţine o locuinţă, o parte din cimitir şi veranda unde s-au ţinut procesele judecate de Mihai Viteazul”. Academia Română a consemnat în 2012 în „Istoria românilor”: „În Ţara Românească a apărut „palanca”, bazată pe întărituri din buşteni şi şanţ. Pentru orăşenii din Gherghiţa, care pe vremea lui Mihai Viteazu era socotită „scaun” domnesc şi chiar reşedinţă a ţării, Radu Şerban a cumpărat satul Cuciul, pe moşia căruia, la 5 km de Gherghiţa, la confluenţa Teleajenului cu Prahova, înainte de 25 VI 1605 „am făcut însumi domnia mea palancă şi am cumpărat însumi domnia mea ca să fie moşie oraşului dă să se păzească orăşenii ce sunt la Gherghiţă pre dânşii”. Cum oraşul avea o poziţie strategică pe „Drumul Teleajenului” şi fusese distrus de tătari în vremea bătăliei din 1602, pe lângă palancă Radu Şerban a înfiinţat – după 1605 – din rândul orăşenilor şi căpitănia de călăraşi de la Gherghiţa. Dacă palanca nu a rezistat în ianuarie 1611 oştilor lui Gabriel Bathory, fiind „spartă”, iar orăşenii nevoiţi să se retragă „la siliştea lor la Gherghiţa”, în schimb slujitorii de la Gherghiţa s-au menţinut tot secolul XVII ca o unitate importantă de călăraşi”.

Matei Basarab (1580 – 1654; descendent al Craioveştilor) a ctitorit în Gherghiţa o Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul – în amintirea biruinţei de la Nănăşiori – el dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti.

 În 1623, la Gherghiţa îşi aveau sediul trupe de călăraşi, care au participat la Răscoala Călăraşilor împotriva domnitorului muntean Alexandru Coconul. În 1655 – când a fost cea mai mare răscoală Medievală din Ţara Românească – răsculaţii tocmai la Gherghiţa au ales în 15.VI. un nou domnitor, cu îndeplinirea tuturor formelor tradiţionale (vechiul simbolism al aşezării domneşti – de Scaun Valah – marca încă populaţia) şi acela şi-a luat rolul în serios. Cronicarul Miron Costin – martor al vremii – a arătat că răsculaţii, în locul lui Constantin Şerban „au rădicat domnu pe Hrizica Vodă anume şi i-au pus surguciu în capu. Îndată acel Hrizica Vodă a răpedzit în toată Ţara Muntenească, dându ştire că den mila lui Dumnedzău a stătut domnu Ţării Româneşti; de sârg să se strângă ţara la dânsul” (Hrizea Vodă a fost executat la Târgovişte în 27.III.1657). Deoarece Vodă Mihnea III al Ţării Româneşti s-a răzvrătit faţă de Imperiul Otoman, în 1660 hanul din Crimeea a primit de la sultan o scrisoare cu porunca de a merge cu 40 mii de tătari având libertatea de a jefui după plac: „Distrugeţi şi devastaţi populaţia şi ţara şi gustaţi belşugul prăzilor de acolo”. Istoricul otoman Evlia Celebi a scris în „Cartea călătoriilor”: „Am ajuns la Gheorghiţa. Oraşul acesta l-am înconjurat după rugăciunea de seară şi – într-un atac nocturn – fără ca să fi putut ieşi nimeni din casă, am luat 7 mii de robi. Când trecurăm prin Gughiţa / Goghiţa – adică zona înconjurătoare Gherghiţei – luarăm 3 mii de robi de prin dealurile de acolo, însă şi dintre tinerii noştri viteji au suferit martiriu 70; rămăşiţele lor pământeşti le-am trimis în Crimeea”. Cu numai câteva acte scrise în Gherghiţa încă în secolul XVII (în 1674 la Mănăstirea Lavra din Muntele Athos / Macedonia, pe Liturghierul scris de Sf. Sava, diaconul Simion din Gherghiţa şi-a lăsat o însemnare) a dispărut funcţia de Scaun de judecată jurisdicţională a sa, de altfel, acel secol aducând totodată şi începutul declinului oraşului la nivelul aşezării rurale, aşa cum a rămas cunoscut din documentele ulterioare, iar spre sfârşitul secolului, Gherghiţa a decăzut definitiv în favoarea Ploieştiului, intrând apoi, la 19.V.1765, în proprietatea Mitropoliei Ţării Româneşti. Academia de Ştiinţe din St. Peterburg a realizat în 1774 o hartă, pe care e poziţionată şi Gherghiţa. (…)

Pentru călători, un drum până în aceste locuri pline de istorie, poate aduce o adevărată revelaţie, dar şi bucurie şi linişte sufletească.  (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; istoria.md; liceunet.ro; unitischimbam.ro; dexonline.ro; istorie-pe-scurt.ro;