Notre spam de Paris

În stânga, ciopor de lume. În dreapta, buluc de oameni. În spate, camere de luat vederi care filmează nonstop. În faţă, un reporter insistent ca un tăune pe spinarea unei taurine asudate. Îl tot pişcă cu întrebări absurde. Băile astea de mulţime sunt atât de stânjenitoare! Junele jurnalist nu se lasă: „De ce nu răspundeţi la mailuri? V-am trimis zeci de întrebări de la votanţii dumneavoastră, încă aşteptăm cu toţii răspunsurile. De ce aţi promis una şi aţi făcut pe dos, de exemplu?” Intervievatul are un moment de năuceală. Caută disperat spre un mic culoar deschis în mulţime. Ar putea fugi pe acolo, dar bordurile sunt prea înalte şi, cum e mic de statură şi cam neîndemânatic, s-ar putea să se prăvale peste ele. „Eu le-oi fi aprobat aşa mari?” se întreabă în gând, apoi răspunde cu jumătate de gură: „Or fi intrat în spam. Mailurile, la ele mă refer.” Undeva, nu foarte departe, zăreşte o clădire din categoria „Atenţie cade tencuiala!”. Nici într-acolo n-o poate apuca, cum n-a apucat nici să o consolideze. N-a fost timp, of, sunt atâtea de făcut! Poate s-ar fi descurcat mai uşor cu jurnaliştii străini, ăştia nu pun întrebări concrete, se interesează doar de chestiuni externe, de finanţări, de războaie, aşa, la modul general, dar şi în acest caz ar fi destul de complicat fiindcă ori de câte ori încearcă să spună ceva în engleză îi iese în esperanto. Astăzi situaţia pare mult prea încâlcită, probabil n-are rost să aplice strategia cu cercurile şi elipsele descrise, muteşte, în aer, cu ambele mâini. Şi nici pe cea cu „şi când ajunge, tot n-ajunge, că e o problemă de fizică, da”. Uneori i se pare că e atât de aproape de oameni încât nu înţelege ce îi spun. Până la urmă, asta e politica, nu poţi mulţumi pe toată lumea, trebuie să-ţi ajustezi discursul în funcţie de direcţia vântului, sondaje şi telefoanele primite din cancelaria şefului de catedră. Să fii ferm chiar şi atunci când baţi câmpii. Deodată, mulţimea dă năvală spre el, exact ca răsculaţii de la Bobâlna. Nu au furci, făclii aprinse şi topoare, dar nici prea liniştiţi nu par a fi. Oameni modeşti, obosiţi şi totuşi foarte hotărâţi să afle cum a fost posibil să ia ţeapă. Bineînţeles, la 1437, ţeapa avea alte semnificaţii, mai contondente. Acum se mulţumesc să fluiere. Din buze sau vuvuzele. Şi când te gândeşti că nu voia decât să taie o nenorocită de panglică, după ce fusese de acord cu tăierea unor bugete.

Se înghesuie între cei doi vlăjgani cu căşti în urechi, care îl flanchează. Nici măcar nu-şi mai aminteşte ce a promis. Dacă ar fi ţinut minte, probabil că ar fi încercat să le îndeplinească. De fapt, nici nu avea cum să răspundă la atâtea şi atâtea mailuri. Bâiguie, din nou, cu glas stins, ceva despre spamuri. Huiduieli. Strigăte de dezaprobare, acuzaţii. Vorbe grele. „Spam eşti tu!” strigă cineva din mulţime. Transparenţă! Da, asta a promis, fără doar şi poate. Transparenţă şi aflarea adevărului. Nu are cum să explice că a fost sfătuit, în argou parizian parcă, să pună în practică un mod de lucru cât se poate de limpede: putem fi transparenţi doar atunci când afirmăm că nu putem fi transparenţi până la capăt. Şi acum i se spune că el însuşi ar fi un spam, adică ceva nesigur, poate şi un pic periculos, fals, ceva de care trebuie să te fereşti şi să scapi folosind butonul „trash”. Nu e corect. Nu, nu e, dar între ţăranii de la Bobâlna şi oamenii de astăzi, care oricum ar fi ei, mai cu carte, mai fără, e o mare diferenţă. Ţeapa nu mai provoacă frică, ci răzvrătire. Adevărul gol-goluţ e greu de digerat, de aceea trebuie livrat publicului într-o formă uşor digerabilă. Versiuni optimiste, bucolice, triumfaliste, uneori pe de-a-ntregul inventate. Un act de altruism greu de înfăptuit: să transformi sinceritatea – una dintre valorile fundamentale – în ceva între ficţiune şi improvizaţie. Poporul trebuie să se deprindă cu flexibilitatea. Să aibă încredere. Pare greu, dar, cu suficient efort emoţional, se poate. Până la urmă, promisiunile sunt liantul care ţine în balamale democraţia noastră creativă, pusă în practică de manechine blocate. Asta nu e spam, e viaţă. (Dragoş CIOCĂZAN)