Fabrica de consensuri

O distopie este definită drept opusul utopiei. Ce se poate întâmpla însă atunci când cele două sensuri se confundă, atrase unul spre celălalt de polaritatea diferită care le defineşte? Este greu de spus cum ar funcţiona o societate tributară unei astfel de paradigme. Utopia distopică – un nonsens nu tocmai imposibil, cu mecanisme ancorate într-un sistem paradigmatic compus din elemente aflate într-o continuă stare de întrepătrundere şi dependenţă. Nimeni nu ne spune ce să credem, cum să simţim, ce să iubim, ce să alegem. Toate vin natural, de la sine, din aerul curat al libertăţii, al convingerii că nu ai cum să greşeşti, pentru că aşa „s-a spus”. E suficient să deschizi televizorul, telefonul sau gura, şi curentul de opinie te poartă lin, fără efort, către adevărul unanim. E reconfortant, de fapt. Când toţi respirăm aceeaşi idee, nu mai există nelinişte, contradicţie sau disonanţă. Aerul e limpede, filtrat de specialişti în comunicare strategică. Nimănui nu-i mai rămân în gât opinii contrare, pentru că oxigenul informaţional e deja prelucrat, steril, perfect dozat. Cei pe care îi mai apucă tusea sunt trataţi cu blândeţe. Li se explică răbdător că sunt dezinformaţi, analfabeţi funcţional, că n-au înţeles mesajul şi au probleme de comunicare, că trebuie doar să „se informeze din surse oficiale”. În fond, respiraţia colectivă nu e o obligaţie, ci un privilegiu. Aerul comun trebuie păstrat curat. Adevărul e obositor, ezitările poluează, iar critica e toxică. Mult mai sănătos ar fi să respirăm sincron, să ne mişcăm în ritmul unei singure idei, să ne aliniem, cuminţi, sub steagul uniformizării. Propaganda modernă nu ne mai învaţă în ce să credem, ci cum să nu mai simţim diferenţa dintre realitate şi conformism. Nu mai trebuie să convingă – doar să ne spună, calm, „să ne aşezăm la locurile noastre”. Nu mai are portavoce, foloseşte algoritmi; nu mai mâzgăleşte lozinci, se limitează la sloganuri elegante despre progres, siguranţă şi viitor. A dispărut frica, a rămas doar consensul, acel zâmbet larg şi confuz care ţine loc de gândire critică.

Vieţuim într-un templu din sticlă, al transparenţei şi al participării cetăţeneşti, locul unde fiecare voce contează în măsura în care nu deranjează ordinea de zi, un spaţiu în care democraţia a evoluat suficient încât să nu mai fim nevoiţi să o practicăm. Suntem eliberaţi de povara deciziilor individuale. Aici nu pot exista opinii contrare, clar. De ce să mai pierdem nopţi gândindu-ne cum ar trebui condusă economia sau cum să schimbăm o lege proastă sau un ministru incompetent, când există funcţionari dibaci care – chiar dacă habar n-au despre ce e vorba – ne explică pe un ton de oracol că „e vorba despre siguranţa naţională”? Cine mai are nevoie de vot, când există entuziasm popular? Cine mai are nevoie de reprezentare, când există un adevăr unic acceptat plebiscitar de toată lumea? Ce să faci cu libertatea, când avem mecanisme de uniformizare şi netezire a circumvoluţiunilor? Din ce în ce mai des, ne dăm seama că democraţia poate fi cât se poate de compatibilă cu lipsa reală a puterii – iată un exemplu perfect de utopie distopică – şi că, în ciuda unui ateism atroce, ni se cere să credem orbeşte în oameni ale căror calităţi sunt minunate, dar lipsesc cu desăvârşire. Democraţia se traduce astăzi prin stabilitate. Economică, politică, socială. Iar stabilitatea, ştie orice om care îşi mai aminteşte câte ceva dinainte de 1989, nu poate fi asigurată decât atunci când oamenii nu pun şi nu-şi pun întrebări. E fascinant cum, sub steagul libertăţii, s-a construit un sistem care nu mai are nevoie de cenzură fiindcă manipularea nu mai este brutală. Este o fabrică de consensuri ale cărei produse sunt expuse într-o vitrină de unde oricine îşi poate lua porţia de libertate asumată (sau nu). E şi o formă elegantă de control: convingerea generală că nu există alternativă. Chiar nu există. Atâta perfecţiune şi totuşi, lipseşte ceva care ne făcea diferiţi de mediul abiotic: îndoiala. Ca să ne păstrăm echilibrul în acest imperiu al aparenţelor, tot ce am putea face ar fi să ştergem vitrina de praf, nu foarte des, cât să ştim ce alegem de pe raft. (Dragoş CIOCĂZAN)