Lunile octombrie şi noiembrie îl readuc din amintiri în fiecare an pe Radu Câmpeanu (28 februarie 1922-19 octombrie 2016), co-fondatorul Partidului Naţional Liberal în anul 1990, personalitate publică de prim rang în istoria României la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. În luna octombrie 2016 a părăsit această lume a realităţilor cinice şi s-a îndreptat către una probabil mai bună.
În noiembrie 1945 a avut loc ultima confruntare în câmp deschis între democraţie şi dictatură, iniţiată de Radu Câmpeanu, liderul tinerilor şi studenţilor liberali de la acea dată. Lupta cu sistemul comunist a continuat în forme diferite până la căderea acestuia în anul 1989, dar sub alte forme de rezistenţă: militară/de partizani în munţi, culturală, spirituală, chiar şi ideologică.
Radu Câmpeanu a fost participant şi la această luptă din emigraţie prin intermediul mijloacelor mass-media cum ar fi Radio Europa Liberă şi BBC şi a publicaţiilor specializate cum ar fi revista BIRE. Conform unor opinii pertinente a continuat lupta cu ideologia comunistă şi după decembrie 1989, Radu Câmpeanu fiind unul dintre protagoniştii promovării şi explicării doctrinei liberale ca alternativă la cea comunistă. Pe 8 noiembrie 1945, istoria a consemnat însă ultima încercare a tinerilor şi mai ales a studenţilor de a opri prin luptă de stradă drumul către comunism al României. Era ultima oară când susţinătorii alternativei democratice a României aveau curajul să se expună public în faţa forţelor de opresiune a regimului.
Având în vedere moştenirea spirituală pe care a lăsat-o Radu Câmpeanu, apare o întrebare firească: ce ar spune despre liderii de astăzi ai ţării, despre dinamica şi sensurile societăţii româneşti, ce impresie i-ar face conducătorii de azi ai PNL?.
Radu Câmpeanu a fost mereu adeptul sacrificării liderilor politici în faţa interesului public. El însuşi s-a sacrificat reducându-şi şansele electorale pentru a participa la o coaliţie care urma să evite falimentul financiar al ţării în iarna 1991-1992. Astfel, cred că ar fi mândru de linia generală spre reformă dureroasă a finanţelor ţării şi mai ales a administraţiei publice iniţiată de Premierul Ilie Bolojan. Când vorbim de echilibrul economic şi financiar, doctrina liberală, căreia Radu Câmpeanu i-a fost mereu consecvent, nu ne lasă nici un dubiu: trebuie făcute toate ajustările posibile pentru a evita deficitul de orice tip. Pentru a elimina dezechilibrele majore, Radu Câmpeanu era de acord pe termen limitat să fie adoptate chiar şi măsuri de tip intervenţionist. A observat de mai multe ori faptul că, din cauza unor deficite nesustenabile, reechilibrarea a avut loc necontrolat şi aleatoriu, cei mai afectaţi fiind cei slabi şi săraci. Din acest motiv considera că este preferabil ca durerea reechilibrării să fie efectuată controlat, cu o repartizare calculată a suferinţelor aferente.
De fiecare dată când a avut ocazia, Radu Câmpeanu a spus că „liberalismul urmăreşte confortul cetăţeanului”. Liberalismul creează bogăţie, care poate fi ulterior distribuită astfel încât cei care au participat la crearea ei să fie primii care beneficiază de ea. Ar fi fost mândru de acei primari ai PNL care au fost sau sunt buni gospodari. Comunităţi cum sunt cele din Alba Iulia, Oradea, Cluj-Napoca, Arad, sectorul 1 şi sectorul 6 au avut şansa de a fi avut la conducerea lor lideri liberali care au gestionat foarte bine resursele locale în interesul cetăţenilor. Întotdeauna liberalismul a dorit un spaţiu de locuire prietenos şi bine dotat, la nivelul cerinţelor epocii. În sectorul 6, de exemplu, chiar au fost progrese importante, de care Radu Câmpeanu ar fi fost mândru. Validarea investiţiilor publice este realizată atunci când un mare număr de oameni beneficiază de ele. Dacă aceste investiţii generează oportunităţi suplimentare pentru mediul privat este şi mai bine. Lacul Morii din sectorul 6 este un astfel de exemplu: pe malul său vin mulţi locuitori din afara cartierului. Periodic sunt organizate evenimente cu implicarea mediului privat la care numărul participanţilor din toate categoriile sociale este foarte mare. Astfel, criteriile de eficienţă ale administraţiei formulate de Radu Câmpeanu sunt validate în cazul sectorului 6, la fel ca şi în alte comunităţi conduse de liberali.
Din păcate, nu poate fi încă generalizată concluzia administraţiilor competente. Nu este valabilă nici contrara reciprocei ipotezei: există numeroşi primari care nu sunt liberali, dar asigură un management bun al comunităţilor în fruntea cărora se află. „Calitatea administraţiei locale ţine de oameni”. Radu Câmpeanu se întâlnea cu plăcere cu primari care aveau performanţe, indiferent de partidul din care făceau parte. Nu ezita să le recunoască public meritele.
Dacă printr-o ficţiune Radu Câmpeanu s-ar întâlni cu primari meritoşi cum ar fi cei din sectorul 1 şi 6, Alba Iulia, Oradea, Cluj-Napoca sau Arad, le-ar mulţumi pentru meritele lor. În acelaşi timp sunt convins că Radu Câmpeanu i-ar fi mustrat pe acei lideri liberali care, fiind în funcţii de conducere, au iniţiat sau au tolerat risipa resurselor financiare ale ţării şi au generat dezechilibrele grave de astăzi. Astfel de lideri nu ar fi avut o viaţă uşoară cu Radu Câmpeanu. De asemenea, nu ar fi acceptat discrepanţele de neexplicat dintre veniturile pe bază de muncă ale diferitelor categorii de cetăţeni. Radu Câmpeanu considera că orice diferenţă în venituri trebuie justificată prin riscurile asumate, complexitatea şi intensitatea muncii, durata pregătirii pentru activitatea respectivă. Sigur ar fi fost alături de Premierul Bolojan în eforturile foarte grele de eliminare a regimului special al anumitor categorii de pensii.
Radu Câmpeanu avea „o măsură obiectivă la diferitele evaluări ale situaţiei din România: comparaţia cu state având structuri sociale şi economice consolidate”. Cel mai frecvent făcea trimitere la sistemul din Franţa, pe care îl ştia cel mai bine. Orice diferenţiere de venituri din România trebuie să se raporteze la situaţii similare din alte ţări. Era o aplicare concretă a principiului comparabilităţilor internaţionale. Chiar şi în domeniul soluţiilor de ieşire din criză Radu Câmpeanu făcea trimitere la modalităţi în care alte ţări au procedat în situaţii similare şi au avut succes.
Mă întreb firesc: de ce atunci când proiectăm reglementările nu avem un referenţial validat social în alte ţări? De ce nu valorificăm mai bine experienţa unor lideri de valoare, cum ar fi Radu Câmpeanu, în ceea ce priveşte soluţiile generale de dezvoltare a ţării noastre? De ce să improvizăm când avem exemple utile, în ţară şi în străinătate, în mişcarea liberală şi în afara ei?
Poate că, dacă ne-am îngriji mai mult de istorie, am putea culege mai bine fructele înţelepciunii uitate!!! (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ. Universitatea „Spiru Haret”)
Numărul 808
