Nicolae MAREŞ. RELAŢIILE STATELOR DIN SPAŢIUL CENTRAL EUROPEAN

CINE UITĂ NU MERITĂ. FILE DE ISTORIE.

„Sentimental naţional este acela care asigură existenţa popoarelor.” (Nicolae TITULESCU)

RELAŢIILE STATELOR DIN SPAŢIUL CENTRAL EUROPEAN

„Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc.” (Nicolae IORGA)

I. „MEDIEREA” POLONIEI.

Nicolae Iorga a publicat, în mai 1938, în „Timpul”, un memorabil eseu despre avatarurile politicii internaţionale din acei ani. Istoricul, „dascălul neamului” dovedea, din nou, dacă mai era cazul, cât de adevărată şi de profundă era predicţia de excepţie a gândirii sale. N-a fost de duzină nici titlul cutremurător dat de marele publicist articolului: „Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc.” Zicerea s-a constituit într-un avertisment grav. Pe măsură ce timpul a trecut, butada de mai sus s-a transformat într-un s t r i g ă t, care se cuvenea să fie auzit nu numai în plan românesc, ci mult mai larg, european, dacă nu universal. Pericolul se dovedea a fi iminent. Praga ar fi trebuit să fie prima care să îl audă; aliata noastră la Mica Înţelegere, cea care intrase tot mai puternic în vizorul ameninţător germano-polon, era condamnată cu desfiinţarea.

Austria – punct de plecare

Avertismentul de mai sus aparţinea nu numai unui istoric de talie universală; el venea de la o personalitate care trăise la cea mai înaltă tensiune Primul Război Mondial şi evenimentele care i-au urmat.[1] Judecata emisă de marele istoric pleca, totodată, de la un bărbat de stat care trecuse prin funcţia de prim-ministru al guvernului român, în timpul marii crize din anii ’30, care cunoştea lumea largă pe toate fetele, cu zeci de mii de întâlniri cu contemporani de seamă de pe toate meridianele, care an de an ţinea cursuri la Sorbona.[2] Când scria rândurile de mai sus, Iorga era – prin ziarul său – „Neamul Românesc” – cel mai avizat formator de opinie, cu toate că, în fapt, el gira şi funcţia de consilier regal, demnitate în care s-a dovedit a fi, cu experienţa avută în multe domenii, nu un sfetnic de duzină, cum se întâmplă în zilele noastre cu sute de asemenea specimene, ci s a v a n t u l care cântărea totul în dimensiune istorică şi în devenire.

Ce constata cărturarul român, cu doctorate susţinute în tinereţe nu numai în Franţa dar şi în Germania? Nimic altceva decât că prin alipirea Austriei la Reich-ul german lucrurile nu se vor opri aici şi că Anschluss-urile se vor ţine lanţ în Europa Centrală. Remarca, totodată, Nicolae Iorga, că omenirea este martoră la declanşarea unuia dintre cele mai periculoase demersuri ale vremurilor sale, pentru că „Austria – menţiona istoricul în eseu – nu este un adaos oarecare la complexul de vechi state germanice, din care s-a alcătuit Imperiul în cele trei forme ale sale; Austria nu este un hotar, cum nici nu poate admite doctrina nazistă, care leagă drepturile statului german, în orice ţară, de prezenţa acolo a unei populaţii germanice, numeroasă, sau foarte puţin numeroasă, întinzând astfel o linie de coloare neagră până peste România la ţărmul Euxinului şi pe deasupra Euxinului până în regiunea Caucazului. Austria este un popas (sublinierea mea – N.M.) pe o linie de înaintare pregătită cu cea mai mare grijă şi pentru care poporul german, entuziasmat de noua doctrină, este capabil să aducă şi cele mai mari sacrificii; Austria este un punct de plecare”.[3] Chiar mai mult, conchidea istoricul savant. Cele petrecute cu Austria devin o „continuare a unor sforţări care au trecut pe rând prin deosebite forme şi care nu reprezintă altceva decât afluxul puternicei vitalităţi a unei rase, care se crede chemată a stăpâni lumea”.[4] Găsim cu greu în alte capitale de pe mapamond reacţii similare atât de pertinent exprimate.

Mai târziu, pentru descrierea şi caracterizarea lor, a apărut butada de agonie a păcii pe care am întâlnit-o postbelic la istoricul polonez Henryk Batowski, balcanolog, pe care l-am întâlnit la sfârşitul anilor 1970 la Cracovia.

Atitudinea de neutralitate a României

Bucureştii constatau cu mare stupoare în 1938 că revizionismul german, italian şi maghiar disloca sistemul versaillez şi principiile de securitate colectivă, iar liderii marilor puteri europene se prefăceau că nu văd toate acestea, ei fiind peste măsură de mulţumiţi că „salvau pacea!”

Mai trebuie spus că, în fapt, trista agonie a păcii de pe continent a fost declanşată la 7 martie 1936, prin remilitarizarea Renaniei. Se intrase, cum bine a subliniat profesorul Constantin Vlad într-o lucrare de referinţă a zilelor noastre, în „dinamica cedărilor”[5]. Acţiunea respectivă, lipsită până şi de cea mai mică ripostă din partea marilor puteri de atunci, a fost urmată, la foarte scurt timp, de ocuparea Austriei, continuând fără oprelişti, până la semnarea Acordului de tristă amintire din 29-30 septembrie 1938, de la München.

Atunci şi acolo, principalii lideri europeni Chamberlain, Daladier şi Mussolini s-au dovedit peste măsură de concilianţi faţă de pretenţiile ridicate de Hitler, satisfăcându-i dictatorului în plină ascensiune aspiraţia lui de a cuceri regiunea sudetă, din vestul Cehoslovaciei pe care a alipit-o Germaniei. Un nou anschluss!

Pentru a mai linişti cumva spiritele, chiar şi pe plan intern, Carol al II-lea convoacă şi participă în ziua de 26 septembrie 1938, la Sinaia, la o şedinţă restrânsă a Consiliului de Miniştri care, în faţa politicii de conciliere dusă de guvernele britanic şi francez, hotărăşte ca România să adopte, cel puţin în perioada imediat următoare, o atitudine de neutralitate, pentru a nu fi antrenată nepregătită într-un conflict. A fost o hotărâre din toate punctele de vedere salutară, în ciuda faptului că, doar peste trei zile, la München, Chamberlain, Daladier şi Mussolini deschid drumul lui Hitler spre Sud-Estul Europei, reazemul nostru, Mica Înţelegere fiind sugrumată; ţările membre n-au dat nici o declaraţie în acest sens.[6]

Ministrul de externe polonez, Beck – în rolul de conciliator sau mediator – între Ungaria şi România

S-a implicat sau nu Varşovia în favoarea curentului revizionist în plină ascensiune pentru sprijinirea Ungariei în mutaţiile care au avut loc? Aceasta este departe de a fi o întrebare retorică sau lipsită de sens în încercarea pe care o vom face de a analiza „sine ira et studio” raporturile româno-polone în pragul izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial.

Pentru a urmări îndeaproape desfăşurarea evenimentelor, nu se poate să nu punem în ecuaţie rezultatele vizitei din 3-9 februarie 1938 în Republica Polonă a regentului Horthy, prilej de a observa că România avea locul ei în preocuparea şi acţiunea poloneză. Dovadă materialul apărut în „Curentul” din 10 februarie 1938, prin care ziarul îşi informa cititorii despre unele „Mediaţiuni polone între România şi Ungaria.”

Este citată şi opinia ziarului „Observer”, care releva că vizita în Polonia a demnitarului maghiar are o strânsă legătură cu concilierea pe care Polonia, prin colonelul Beck, o încearcă de mai mult timp între Ungaria şi România, precizând că ministrul de externe al Poloniei a oferit Budapestei de multă vreme oficiile de mijlocitor între Ungaria şi România.

S-ar mai putea spune că ministrul Poloniei la Budapesta (L. Orlowski) a făcut tatonări repetate în cercurile româneşti diplomatice pentru a convinge partea română să uşureze medierea polonă. Însă, în contactele avute cu omologul său român la Budapesta, Raoul Bossy, diplomat de mare cultură şi fineţe, aproape că îl obliga să îi dea lecţii usturătoare cu privire la posibila modalitate de abordare a chestiunii respective, în spiritul şi cu respectarea dreptului internaţional, cursuri totalmente străine polonezului.

„Prezentul”din 11 februarie 1938 reaminteşte zvonul vechi, devenit actual, lansat încă din timpul vizitei ministrului Victor Antonescu la Varşovia, din noiembrie 1936, privind aşa zisa disponibilitate a Poloniei de a acţiona pentru o apropiere româno-maghiară. Documentele diplomatice româneşti nu infirmă această direcţie, realităţile au fost însă cu mult mai nuanţate în desfăşurarea lor, demnitarul român având în suita sa pe generalul Florea Ţenescu şi pe Al. Creţeanu, secretar general în Ministerul Afacerilor Străine.[7]

Vizita lui Horthy în Polonia – prima încercare de „dislocare a Micii Înţelegeri”.

Comentatorul acestui ziar subliniază însă că n-au fost decât de domeniul fanteziei cele discutate de Beck şi Horthy, totul fiind pus pe seama neastâmpăratului misionarism pacific al părţii polone. N-a fost ea /Polonia/, în 1932, „mediatoare” dintre România şi Soviete? – se întreabă ironic comentatorul gazetei pentru a sublinia, dacă mai era cazul, rolul nefast jucat atunci de aliatul României din 3 martie 1921. Despre modul de acţiune al lui Beck ştim foarte bine din declaraţiile sau consemnările lui Titulescu[8] şi din „Memoriile” lui Iorga.[9] Elocvente au fost şi rapoartele diplomatului Constantin Vişoianu trimise la Palatul Strudza în perioada misiunii sale: 1935-1936.[10]

Concluzia pertinentă trasă de data aceasta de ziarul „Prezentul”era că, între Bucureşti şi Budapesta, o Polonie care încă n-a ratificat Tratatul de la Trianon (!), ar fi cel mai puţin indicată să medieze. Se aprecia că scopul principal al vizitei regentului Horthy în Polonia a fost „dislocarea Micii Înţelegeri”, acţiune dragă inimii lui Beck, aversiunea poloneză faţă de Mica Înţelegere fiind bine cunoscută. Nimeni altul decât Constantin Vişoianu subliniase, încă din mai 1936, că, pentru Polonia, Mica Înţelegere era o structură i n c o m o d ă pentru planurile cu iz revizionist promovate de Varşovia şi Budapesta.

La 18 iunie 1938, „imparţialul”colonel Beck cerea oficial, prin proaspătul ambasador al Regatului României, Richard Franasovici, „să fim mai culanţi în convorbirile cu Ungaria”.[11]

Raoul Bossy a adus în atenţia factorilor politici din România o altă nuanţă a raporturilor polono-ungare, desfăşurate în septembrie 1938. El a arătat următoarele: „Conversaţiile Kánya – Beck dau opiniei publice maghiare impresiunea că a mai câştigat un eventual „protector” în dezbaterea marilor probleme internaţionale, chiar dacă această protecţie nu ar consta decât în eventuale oficii de intermediere”.[12]

Bossy – un diplomat cu mare experienţă, nu numai rafinat, dar şi foarte măsurat şi drept în analizele sale – a atras atenţia Bucureştilor, în acele momente, că „Polonia împinge Ungaria să ceară Rusia Subcarpatică” Cehoslovaciei. Totul se petrecea înaintea jocului polono-maghiar de care aminteam mai sus. Subliniem, şi cu acest prilej, constatările transmise de la Varşovia de ambasadorul Franasovici, înregistrate la numai două săptămâni de la depunerea scrisorilor de acreditare (la 31 mai 1938), prin care remarcă faptul că Beck avea faţă de Cehoslovacia o atitudine extrem de critică.[13]

Şeful externelor de la Varşovia îi spunea ambasadorului român R. Franasovici că Cehoslovacia nu-şi va putea menţine „statu quo ante”. Colonelul vedea că singura soluţie posibilă a vecinului din sud al Poloniei ar fi o republică federală, dacă nu chiar mai mult, făcând aluzie, aşadar, la o dezmembrare a statului cehoslovac, învinuind Cehoslovacia de tergiversări continue, „probabil sub influenţa Rusiei”.

În septembrie 1938, armata polonă era cu arma la picior contra Cehoslovaciei

În privinţa tratativelor României cu Ungaria, ţară în interiorul căreia colonelul Jozef Beck dorea să îi vadă pe români urgent înţeleşi cu ungurii, aceasta prin manifestarea de solicitudine maximă, năştea întrebarea: de ce n-a cerut oare belicoasei Ungarii de atunci mai multă prudenţă şi înţelepciune?

Ne este dat să cunoaştem întreg dramatismul situaţiei din acele zile şi săptămâni, cât şi zarva deosebită pe care o producea Germania în legătură cu intenţiile de acaparare a Sudeţilor, printre altele şi din presa ori memorialistica vremii.[14]

Ambasadorul Raoul Bossy menţionează, cu lux de amănunte, în rapoartele şi în amintirile sale diplomatice, aroganţa şi vulgaritatea discursului rostit în acele zile de Hitler, care „nu s-ar spune a fi al unui şef de stat care vorbeşte cu un alt şef de stat, ci al unui zidar înjurându-l pe altul”.

Se ştie că, la 24 septembrie 1938, Guvernul cehoslovac a dat o proclamaţie dramatică, citită la radio de ministrul Vavrecka (fost ministru al Cehoslovaciei la Viena în 1931-1932), prin care spunea că: „precum Hristos s-a jertfit pentru omenire, la fel se sacrifică şi Cehoslovacia pentru pace…” Mai spunea acesta că răspunderea va cădea pe ţările care au părăsit-o. Nu le-a numit, dar istoria le-a judecat în curând foarte aspru. Acest lucru a fost intuit corect de sensibilul ministru de formaţie istoric. Ştiut este că guvernul Hodža a demisionat. Generalul Syrový, inspectorul general al armatei, a fost numit preşedinte al Consiliului, Krofta a deţinut, în continuare, portofoliul externelor.

Înaintea semnării Acordului de la München, Chamberlain a plecat la Godesberg cu avionul şi s-a întors la Londra după două zile, de unde i-a scris lui Hitler mai mult decât îi vorbise. Tot atunci, Beneš a fost tratat de Hitler, la Nürnberg, drept „mincinos”. În dimineaţa aceleiaşi zile, Franţa a decis mobilizarea parţială, iar Anglia a chemat sub drapel pe rezerviştii marinei. La Padova, Mussolini a ţinut o cuvântare apreciată de comentatorii vremii drept „isterică”, în care a atacat vehement pe „duşmanii de peste Alpi” de parcă ar fi declarat război Franţei. „Toată omenirea trebuie să piară pentru ca doi paranoici să-şi poată descărca nervii!” – considera Bossy.

Polonia îşi dă pe faţă arama trecând de partea forţelor revizioniste: Italia, Germania şi Ungaria. Era vizibilă situaţia că, odată cu Germania, vor dezlănţui o agresiune contra Cehoslovaciei, atât Polonia cât şi Ungaria. La 15 martie 1938, Nicolae Iorga notează: „Polonia, după vizita lui Beck la Roma, pare hotărâtă să atace Lituania, aceasta în faţa crescândei ameninţări germane.”[15] Istoricul neamului nu era străin de toate maşinaţiunile pe plan internaţional. A consemnat la 23 octombrie 1938: „Comnen [16] îmi arată acte pentru acţiunea sa în criza cehoslovacă. A intervenit energic pentru ca să se ia măsuri în Cehoslovacia, şi i s-a recunoscut deplin. Lui Franasovici i s-a adresat amical că alianţa cu Polonia trebuie menţinută, dar cu ochii deschişi”.[17]

Stefan Csaky, directorul politic în ministerul de Externe maghiar, viitor ministru de externe, i-a declarat lui Bossy, în termeni categorici, că în ziua în care trupele germane vor înainta pe teritoriul cehoslovac, armata polonă va începe ofensiva contra Cehoslovaciei. Ştia acest lucru cu certitudine, el fiind în contact permanent cu ministrul polonez la Budapesta, Leon Orlowski. Pentru a-şi asigura credibilitatea, Csaky îi precizează lui Bossy că: „chiar în acele momente” reprezentantul Varşoviei se afla în biroul de alături, unde a fost pus în legătură cu directorul economic, căci îi ceruse detalii pe care nu le cunoştea.

Budapesta gata să pună chestiunea dezmembrării Cehoslovaciei

Despre o neutralitate a Ungariei într-un eventual conflict nu putea fi vorba. La Budapesta se considera că în eventualitatea în care germanii şi polonezii intervin spre a-şi asigura luarea în stăpânire a teritoriilor locuite de conaţionalii lor, guvernul ungar va fi, de bună seamă, silit să procedeze la fel în momentul în care se va pune chestiunea dezmembrării Cehoslovaciei.

La ministerul ungar de Externe se nutrea convingerea că, în caz de război, „Cehoslovacia nu va reînvia, căci nu vor mai fi cehi. Germanii îi vor extermina. Nu va rămâne acolo decât piatră peste piatră.”[18]

În acelaşi timp, ministrul polonez Orlowski, acreditat la Budapesta, într-o continuă agitaţie pentru cauza maghiară, îl informează pe Raoul Bossy, la 25 septembrie 1938, că ungurii vor cere un plebiscit în Slovacia, iar Varşovia va acţiona pentru obţinerea regiunii Teschen, ceea ce se va şi întâmpla în următoarele zile.

România era îndemnată de polonezi „să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei” – acceptând a le fi oferită ungurilor Ucraina Subcarpatică

România, îl sfătuieşte Orlowski pe Bossy, „ar trebui să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei”!!, urmând a se învoi ca Rusia Subcarpatică să fie cedată Ungariei spre a se ajunge la o frontieră comună polono-ungară! (Teza respectivă o va susţine cu lux de amănunte şi Józef Beck, la 18 octombrie, la Galaţi, în convorbirea avută cu Carol la II-lea şi Nicolae Petrescu-Comnen, idee asupra căreia vom reveni). Părerea diplomatului polonez era că „nu trebuie ajutaţi cei slabi, ci cei puternici şi viabili”, şi că, prin urmare, „România ar trebui să sprijine Ungaria, ţară de viitor şi popor puternic, care va uita desigur visurile ei trecute”.[19] Mai mult, Orlowski considera că Cehoslovacia ar trebui redusă la proporţii cât mai mici, deoarece ar fi neviabilă, iar în viitor ar putea deveni „un bastion al Prusiei împotriva României”!! Atrăgându-i-se atenţia că, deocamdată, guvernul ungar nu revendică ţinutul rutenilor, ministrul Orlowski i-a răspuns lui Bossy că „guvernul – nu, dar statul major, cercurile economice şi o mare parte a opiniei publice – da”. Ceea ce nu spunea diplomatul polonez era că Varşovia lucra intens în direcţia respectivă, cu mobilizări corespunzătoare, despre care Franasovici nu informa nimic în ţară.

Oameni războinici – diplomaţii polonezi

Aşadar, diplomaţia poloneză din străinătate considera că sunt preferabile soluţiile de forţă cu Cehoslovacia, iar ungurii ar fi nebuni dacă n-ar intra în război. Diplomatul polonez sublinia că s-a creat „un prilej unic pentru unguri. Fără război, Ungaria capătă cel mult teritoriile din sudul Slovaciei, cu război li se va da şi Rusia Subcarpatică”.

Diplomatului Bossy nu-i rămânea decât să constate: „Războinic om – colegul Orlowski!” Am adăuga: la fel ca şi şeful său – Beck.

Ministrul Angliei la Budapesta avea şi el impresia că Polonia îndeamnă Ungaria să intre în acţiune precum Germania. În ultima decadă a lunii septembrie 1938, evenimentele au căpătat cea mai belicoasă turnură de până atunci din întreaga perioadă interbelică.

De la 22 septembrie, Ministerul Român al Afacerilor Străine era în posesia documentului prin care se certifica faptul că Polonia a denunţat convenţia polono-cehoslovacă, semnată la Varşovia, la 3 aprilie 1925, pe motiv că în Cehoslovacia ar fi discriminată comunitatea poloneză de pe teritoriul ei; acţiuni similare au fost întreprinse de Ministerul Afacerilor Externe polonez pe lângă guvernele de la Londra, Paris şi Berlin. Urmare a acţiunii de mai sus, întreprinsă de Ministerul Afacerilor Externe de la Varşovia, Franasovici raportează că Anglia ar fi favorabilă cu această măsură, iar Franţa păstrează rezervă.

Hitler însă – ca şi Mussolini – cere soluţionarea întregii probleme a minorităţilor din Cehoslovacia. Ungaria manevrează ca, pe lângă teritoriile locuite de unguri, să obţină alipirea întregii Slovacii, promiţându-i acesteia o autonomie completă în cadrul statului ungar şi supralicitează cu promisiunile ei guvernul cehoslovac. Ambasada României la Varşovia confirmă autorităţilor româneşti că în Polonia se trimit trupe spre frontiera cehoslovacă şi că au loc conferinţe ale şefilor militari poloni interminabile.[20]

Nedumerirea României faţă de acţiunile comune polono-maghiare

De reţinut faptul că, numai cu trei zile înainte de semnarea Acordului de la München, ministrul român al afacerilor străine, Nicolae Petrescu-Comnen, a exprimat ambasadorului polonez la Bucureşti, Roger Raczyński, nedumerirea sa faţă de acţiunea comună întreprinsă de Beck cu Ungaria, menţionându-i acestuia că cele două ţări plănuiesc extinderea teritorială a statului ungar, prin anexarea Slovaciei şi Rusiei Subcarpatine. Şeful diplomaţiei româneşti i-a mai atras atenţia ambasadorului polonez că raptul respectiv nu putea lăsa indiferentă România.[21]

Bucureştii considerau că „strămutarea unei populaţiuni alogene sub stăpânirea Ungariei este departe de a contribui la pacificarea Europei Centrale, riscă să provoace noi complicaţiuni în această regiune atât de încercată”[22].

Neliniştile şi incertitudinile lui Petrescu-Comnen, aşadar ale guvernului român, pe care le-ar fi dorit elucidate de şeful misiunii de la Varşovia, plecau de la faptul că Polonia uitase că are angajamente asumate printr-un tratat de alianţă cu România şi făcea aceste demersuri fără ştirea ei, iar tot ce întreprindea avea consecinţe grave pentru securitatea fruntariilor româneşti.[23]

Intervenţia a fost zadarnică, deoarece – după cum rezultă din rapoartele diplomatice transmise de la Varşovia –, imediat după acordurile de la München, la care, ce-i drept, Polonia n-a fost invitată, orgoliul şefului diplomaţiei poloneze fiind puternic rănit –, neparticiparea sa l-a determinat pe Beck să îşi continue planurile prin care incita tot mai vehement Ungaria să treacă la raptul plănuit, după scenariile amintite mai sus.

Beck a acţionat în 1938 ca Ungaria să dobândească teritorii străine

La începutul lui octombrie vom fi martorii alipirii la Polonia a unor părţi din teritoriul cehoslovac şi – ulterior – Beck acţionează în favoarea Ungariei pentru ca aceasta să intre în posesia Sudului Slovaciei şi al Ucrainei Subcarpatice.[24]

Demn de subliniat e faptul că la 28 septembrie 1938, Budapesta considera că – sub presiune germană –, Cehoslovacia, în descompunere, creează Ungariei condiţiile propice de a ocupa teritoriile din sudul Slovaciei, locuite în majoritate de unguri. Krofta (Kamil, fost ambasador în mai multe capitale europene şi ministru de externe al Cehoslovaciei în anii 1936-1938 – N.M.), declara ministrul polonez la Budapesta că a comis o eroare „neoferindu-i” imediat ţinutul revendicat de Ungaria din Cehoslovacia, deoarece ar fi avut asigurată neutralitatea maghiară!

Iugoslavia îndemna şi ea Praga – potrivit aceluiaşi diplomat – la această j e r t f ă. Nu şi România. Orlowski i-a mai destăinuit lui Bossy că preşedintele Mościcki i-a cerut lui Beneš să cedeze Poloniei întregul fost ducat Teschen, inclusiv regiunea locuită de slovaci! „Dar asupra acestui ultim punct s-ar putea negocia”!! Dacă se cedează acest ţinut, Polonia ar trece de partea Germaniei. „Apoi îmi telefonează – scrie Bossy – că, deşi optimist până acum, este în momentul de faţă «îngrozit de dezlănţuirea evenimentelor»”. Avea loc vestea senzaţională a zilei: „Hitler, după îndemnul Londrei, a invitat pentru a doua zi la München pe Chamberlain, Daladier şi Mussolini, spre a conferi asupra situaţiei.”

Lumea avea să afle că în urma stăruinţelor „Ducelui”, Führer-ul a acceptat să amâne cu 24 de ore mobilizarea generală. Hitler va fi fost impresionat, de bună seamă, şi de mesajul lui Roosevelt, care-l face răspunzător de întreruperea negocierilor şi de un eventual recurs la arme cu urmări incalculabile (poate intervenţia Statelor Unite!). Se pare că, la Camera Comunelor, a fost un adevărat delir când, după un lung discurs învinovăţind pe Hitler, Chamberlain a anunţat vestea – pe care o primise când vorbea – despre Conferinţa de la München. „Un sentiment de uşurare vremelnică, căruia îi va urma probabil o dureroasă dezamăgire viitoare.”– conchide Bossy [25].

Despre acţiunile concertate polono-germano-maghiare contra Cehoslovaciei

Ne putem închipui cât de surprins a fost Ministerul Afacerilor Străine al României, când a aflat că în Polonia au loc manifestaţii în favoarea unei frontiere polono-maghiare. Cine a inspirat aceste acţiuni nu se menţionează, iar ambasadorul Franasovici află de la Bucureşti, de la ministrul Petrescu-Comnen, despre manifestaţiile respective, reconfirmându-i-le la 28 septembrie.[26]

Încărcată de evenimente va fi, aşadar, ziua de 28 septembrie în care Beck îl invită la ministerul de Externe polonez pe ambasadorul Franasovici pentru a-i răspunde la demersurile colegului său de la Bucureşti. Şi iată, abia acum îi confirmă că, dacă răspunsul pe care îl va da ministrul de Externe ceh, Krofta, ministrului polonez la Praga va fi tot „dilatoriu”, guvernul polonez „va fi silit la o acţiune concertată cu Germania şi Ungaria” împotriva Cehoslovaciei.

La cererea insistentă a părţii române de a fi consultată în demersurile de politică externă majore pe care Varşovia le întreprinde, potrivit angajamentelor asumate în tratatele de asistenţă mutuală reciproce în vigoare, răspunsul lui Beck a fost că n-a informat partea română, deoarece a dorit să menajeze „situaţia gingaşă” a României, aflată în postura de a fi aliată cu Cehoslovacia.

Face totuşi promisiuni că „se va concerta” cu Ministerul Afacerilor Străine român în viitor. Promisiuni pe care colonelul nu le va respecta. Şi nu era pentru prima dată când nu îşi păstra cuvântul dat. Această manifestare se va repeta, cum o confirmă documentele, în continuare, până la debarcarea lui.

Beck n-a putut să nu-i infirme cele de mai sus lui Franasovici, deseori diplomatul român fiind „îmbrobodit” în mod ruşinos, atât de acesta cât şi de colaboratorii săi, cum a făcut-o şi cu prilejul respectiv (vorbindu-i că ar fi fost doar „anumite paralelisme” între acţiunile germano-ungaro-cehoslovace), când acestea se dovedeau a fi veritabile măsuri conjugate, mai ales cu Ungaria. Bineînţeles că Beck i-a infirmat că ar exista un acord „între cele trei puteri”. Realitate ce nu putea fi infirmată. De aici şi reacţia promptă a ministrului român de externe.

R. Franasovici este asigurat de Jozef Beck, conştient de obligaţiile contractuale cu România printr-un tratat de alianţă în vigoare, că „pretenţiunile ungare nu s-ar întinde decât asupra teritoriilor cu majorităţi maghiare, iar Slovacia şi Rusia Subcarpatină ar urma să hotărască ele însele destinele lor viitoare”. Că nu va fi aşa urmează să ne convingem în următoarele zile. În schimb, nimic nu aflăm de la Beck despre presiunile pe care le făcea „conjugate cu cele ale Budapestei” în direcţia respectivă şi nici despre acţiunile destabilizatoare polono-ungare etc. [27]

Şi, pentru a dovedi până la capăt că nu se putea conta pe spusele ministrului de externe polonez, mărturie stă declaraţia că ar fi „mai optimist asupra situaţiei internaţionale în legătură cu Conferinţa de la München.”. În ce consta optimismul său nici un cuvânt. Conta, Beck, probabil, pe participarea lui la ciopârţirea Cehoslovaciei, ţară promisă ferm Poloniei de Italia. N-a fost să-i fie împărtăşit lui Franasovici optimismul de a fi alături de cei patru la München. Rănit în orgoliu, ministrul polonez de externe acţionează pe cont propriu şi astfel face totul pentru a lichida de unul singur Mica Înţelegere.[28]

„The big four” deschid drum Poloniei pentru revizuirea frontierelor cu Cehoslovacia

La 30 septembrie, după ce la München zarurile au fost aruncate; hotărârile luate de cele patru puteri au fost privite cu mult interes la Varşovia. Unele persoane influente le-au considerat drept un „mijloc de destindere europeană”. S-au exprimat totuşi şi nemulţumiri în diferite medii în privinţa faptului că chestiunea cehoslovacă nu a fost rezolvată până la capăt. Presa a anunţat că trupele polone se află în drum spre frontieră şi că vor intra a doua zi în Teschen /Cieszyn/, pentru a rezolva pretenţiile Poloniei.[29]

De la Budapesta, Raoul Bossy menţiona cu o zi mai înainte că membrii „the big four” în culmea euforiei au semnat acordul privind dezmembrarea Cehoslovaciei, încât Poloniei îi era de acum mai uşor, urmare a precedentului creat, să îşi înfăptuiască planurile belicoase, urzite de mult vreme. Germania s-a legat să nu ocupe decât treptat zone mai puţin întinse decât acelea pe care le ceruse prin ultimatum. S-a înfiinţat şi o comisie mixtă franco-italo-germano-cehoslovacă pentru a supraveghea transmiterea teritoriilor, consultarea populaţiilor şi trasarea frontierei pe teren. Mai mult, Germania şi Italia s-au angajat să garanteze, odată cu Franţa şi Anglia, noile frontiere cehoslovace, dar după ce se vor fi rezolvat revendicările minoritare polone şi ungare!

Naivul Chamberlain, aclamat la întoarcerea sa la Londra, cu lăudăroşenie a vestit urbi et orbi: „pacea pentru timpurile noastre e realizată!”. Cinism cât cuprinde şi tot atâta minciună!

La Budapesta, pe un ton agresiv, ministrul de externe ungar, Kánya, îi cere imperativ ministrului român intrarea în vigoare a Acordului de la Bled din 23 august 1938, menţionându-i că Iugoslavia ar fi acceptat acest lucru prin Stoiadinovici cu condiţia ca Ungaria să facă un demers similar la Bucureşti şi să aibă acordul României. Ar fi spus Argetoianu: „cutră şi Iugoslavia aceasta”.

Mândră, Varşovia credea că, prin acţiunile pe care Beck le va întreprinde imediat, le va arăta „celor patru” că Polonia există şi că intră serios în joc. Numai că Germania va începe să nu mai ţină seamă de poziţia Poloniei. Nici o misiune diplomatică românească nu informase Bucureştii că în ziua de 30 septembrie 1938, la ora 6.15, şeful legaţiei germane la Praga i-a înmânat ministrului afacerilor externe cehoslovac, dr. M. Krofta, hotărârea luată la München. Câteva ore mai târziu procedează în mod identic reprezentanţii Franţei, Angliei şi Italiei, care vor încerca, la rândul lor, să afle care este hotărârea guvernului cehoslovac. Krofta le-ar fi spus că Cehoslovacia se va subordona hotărârilor luate de cei patru – adăugând cu amărăciune: „fără noi şi împotriva noastră!”. De profesie istoric, acesta ar fi subliniat: „Nu ştiu dacă hotărârea de la München va fi în avantajul ţărilor dv., în orice caz, noi nu suntem ultimii. După noi o soartă similară o vor îndura şi alţii”. A fost un crez care i s-a îndeplinit!

Paşii făcuţi de Varşovia pentru „ciopârţirea” Cehoslovaciei. România le cere autorităţilor de la Praga să evite o recrudescenţă a crizei

La 1 octombrie, Ministerul Regal al Afacerilor Străine este informat, prin ambasadorul polonez Roger Raczyński, că guvernul polonez a dat Cehoslovaciei un ultimatum prin care cere ca până la 2 octombrie, orele 12.00, să evacueze districtele Cieszyn şi Fristad. În legătură cu cele de mai sus, Nicolae Petrescu-Comnen va solicita Legaţiei române de la Praga să intervină pe lângă guvernul cehoslovac în vederea evitării unei recrudescenţe a crizei europene. La 9 octombrie, pentru merite în această „operă” Beck primeşte din partea şefului statului cea mai înaltă distincţie poloneză: Ordinul „Vulturul alb”.

Ministrului român nu i-a rămas decât să îl roage călduros pe ambasadorul Poloniei ca guvernul său să evite orice ar putea agrava din nou situaţia, făcând apel la sentimentele de amiciţie ale guvernului polonez pentru ţara noastră, precizându-i că România ar dori să vadă cât de curând lichidându-se această gravă chestiune. /sublinierea mea: M.N./. Comnen a insistat pe dimensiunea posibilităţilor de viitor ce se deschid pentru ambele popoare surori: Polonia şi Cehoslovacia.[30]

În aceiaşi zi, Franasovici comunică la Palatul Sturdza, dintr-o sursă confidenţială, că – dacă în timpul ocupării Teschenului armata poloneză va întâmpina rezistenţă – aceasta nu se va mărgini la această regiune, ci va merge mai departe în Rusia Subcarpatică şi Slovacia. Polonezii erau convinşi că Hitler şi Mussolini n-ar fi manifestat nemulţumirea la o astfel de întorsătură a lucrurilor. Italia era favorabilă unei frontiere polono-ungare. Mobilizarea, deşi nu decretată, s-a concretizat printr-o eventuală antrenare a 700 de mii de oameni.[31] Încă o mărturie a felului defectuos cum funcţiona comunicarea oficială dintre Varşovia şi Bucureşti.

Seara, târziu, Franasovici a fost chemat de Beck, care l-a informat de hotărârea luată de către Consiliul de Miniştri al Poloniei privind remiterea unei note ce va fi trimisă prin avion pentru a fi înmânată la Praga, la orele 12.00 noaptea. Prin nota respectivă se cerea predarea imediată a districtelor Teschen şi Fristadt, în primul rând a oraşului Teschen. Răspunsul trebuie dat până în ziua de 2 octombrie la ora 12.00. Acesta avea numai variantele: acceptare sau refuz.[32]

În caz de refuz, situaţia devenea foarte gravă

Beck i-a explicat lui Franasovici că Polonia prevedea ocuparea districtelor revendicate şi nu avea intenţia de a merge mai departe. Pentru restul teritoriilor revendicate ministrul polonez de externe admite plebiscitul. Se dovedea a fi mai culantă în ceea ce priveşte modalităţile executorii. Pentru a menaja susceptibilitatea cehoslovacă, Beck a precizat că nu va da caracter public notei respective, pe care – în caz de acceptare – o va considera ca simplă sugestie şi numai în caz de refuz, nota devenea ultimatum.

În acelaşi timp, ministrul de externe polonez i-a cerut lui Franasovici, deci României, să păstreze discreţie asupra conţinutului comunicării, precizându-i că asemenea comunicări au fost făcute şi ambasadorilor Franţei, Angliei, Germaniei, Statelor Unite şi Italiei. Cererea nu era întâmplătoare, ea dovedea faptul că ministrul polonez constatase, şi va mai constata, că România acţiona în direcţia ameliorării raporturile polono-cehoslovace, inclusiv prin internaţionalizarea evenimentului. Bucureştii păstrau totuşi echidistanţa de rigoare, ambele ţări fiindu-i aliate.

Şeful diplomaţiei poloneze i-a ascuns în mod vădit ambasadorului Franasovici preocuparea adevărată a instituţiei pe care o conducea, şi nu i-a amintit că, în Convenţia de la München, cei patru şefi de state conveniseră că în decurs de trei luni să reglementeze problema în cauză, respectiv a minorităţilor poloneze şi maghiare de pe teritoriul cehoslovac, în eventualitatea că aceasta n-ar fi soluţionată de cele două guverne interesate. În mod evident, Varşovia nu mai avea răbdare cu rezolvarea ei. Era stabilit, aşadar, un fel de „directoriat” al celor patru mari puteri pentru Europa Centrală şi de Sud în problemele contenciosului maghiar şi polonez cu Cehoslovacia.

Polonia hotărăşte să „bată fierul cât e cald” pentru a-şi soluţiona pretenţiile ei mai vechi faţă de Cehoslovacia. De aici şi graba polonezilor de a reglementa această chestiune, mai ales că amorul propriu al lui Beck, după cum am mai subliniat, a fost puternic afectat prin faptul că nu a fost invitat de cei patru la împărţirea coordonată a prăzii, efectuată la München.

La îndemnurile Poloniei, Ungaria – la rându-i – doreşte să prăduiască Cehoslovacia

Pentru moment, factorii polonezi remarcau că Ungaria nu avea curajul necesar să treacă la ocuparea de teritorii străine, conştientă de puterea militară a Cehoslovaciei, cu mult superioară celei ungureşti. Abia pe 3 octombrie 1938, cu siguranţă, încurajată şi de demersurile poloneze, Budapesta adresează la rându-i, pretenţiile sale faţă de Cehoslovacia, contrar prevederilor acordului de la München, care preconizau – cum arătam mai sus – un termen de trei luni pentru soluţionare. Presa maghiară cerea tot mai insistent g r a n i ţ ă comună cu Polonia. Pentru adoptarea unei asemenea soluţii au existat publicişti polonezi entuziaşti care au subliniat similitudini istorice ale aspiraţiilor comune ale Budapestei şi Varşoviei.

În mod concret, aici găsim începuturile din ce în ce mai hotărâte ale guvernului polonez de a se erija în veritabil a p ă r ă t o r al intereselor Budapestei, aceasta dovedindu-se în viziunea Varşoviei „indecisă şi nesigură”. Ungaria este îndemnată să ocupe Ucraina Subcarpatică, pentru a-şi stabili astfel o graniţă comună cu Polonia.

A trecut ceva timp până ce istoricii contemporani polonezi au ajuns la concluzia că paşii făcuţi de Polonia în zilele de 1 şi 2 octombrie au fost lipsiţi de răspundere. Demersurile respective aveau ca scop dezmembrarea totală a Cehoslovaciei, considerată de cercurile guvernamentale poloneze drept „o făcătură artificială a Tratatului de la Versailles”. Potrivit aceloraşi istorici, Polonia a fost primul stat care s-a pronunţat împotriva „principiului” etnografic, deoarece cerea să fie alipit Ungariei un teritoriu locuit în majoritate de alte naţiuni, nu doar de cea ungară.[33]

Polonia şi Ungaria nu intuiau că pregătind astfel de măsuri vor da un bun prilej armatei hitleriste de a acţiona, la rându-i, pentru finalizarea planurilor iniţiale. Ministrul afacerilor externe polonez părea a fi orbit de problema ucrainiană, susţinând că aceasta devenise cel mai mare pericol pentru Polonia. Istoricul englez contemporan, ridicat în slăvi de istoriografia poloneză, Normand Davies, a relevat – printre acţiunile cele mai dezonorante ale colonelului Beck -, ultimatumul dat în martie 1938 Lituaniei şi ocuparea Zaolziei din octombrie.[34] Acesta subliniază că: „…autorităţile poloneze au profitat de nenorocirile vecinilor săi pentru a rezolva dispute vechi şi pentru a se gratula pe sine, însă principala preocupare a guvernului era ca Polonia să nu fie încercuită de Germania pe flancurile de sud şi de nord.”[35]

Despre atmosfera de la Bucureşti, ambasadorul iugoslav J. Ducic informa autorităţile, la 3 octombrie 1938 /manu sua/ că: „Regele român şi guvernul său, simţind starea de spirit a poporului şi temându-se de asemenea de noi surprize, au adoptat încă de pe acum o linie despre care credeau a fi salvatoare: înarmarea, pregătirea pentru orice eventualitate şi deplina emancipare de străinătate în privinţa înarmării etc.[36]

În acelaşi timp, ministrul polonez la Budapesta, Leon Orlowski, încerca să îl convingă pe Bossy /3 octombrie 1938/ despre necesitatea constituirii unui bloc Varşovia-Budapesta-Bucureşti pentru a se stăvili penetraţia germană. În acest scop, Ungaria trebuie să devină cât mai tare şi să aibă, aşadar, o frontieră comună cu Polonia. Credea diplomatul polonez că România ar trebui să promită Ungariei sprijinul ei pentru dobândirea Rusiei Subcarpatice, contra unui angajament – garantat de Varşovia – de a renunţa la revizionism înspre România! „Uiţi de alianţa noastră cu Cehoslovacia” – l-a întrerupt Bossy. „O, nu face nimic, trebuie să ai vederi largi!!!” – i-a răspuns ministrul polonez la Budapesta, Orlowski, istoricului şi diplomatului român.

Ideea unei graniţe comune polono-maghiare era vânturată şi în alte capitale de diplomaţii celor două ţări. Astfel, la Roma, ambasadorul polonez Wieniawa-Długoszewski, cândva aghiotant al lui Piłsudski, ulterior ataşat militar la Bucureşti, cu harta în mână îi arăta ministrului Duiliu Zamfirescu (la rându-i venit ca diplomat în Cetatea Eternă exact de la Varşovia) cum ar trebui să arate frontiera comună dintre Polonia şi Ungaria, rezultată prin ocuparea Rusiei Transcarpatice de unguri.

Răspunsul ferm al României la soluţii bastarde puse în circulaţie de Varşovia

Bucureştii n-au întârziat să răspundă la poziţiile „vânturate”, e drept sub formă de tatonări confidenţiale prin diferite cancelarii, unele răspândite şi ca sondaje semioficiale, promovate insistent de presa poloneză, maghiară etc. Mass-media din cele două ţări cereau în mod imperativ frontieră comună polono-maghiară. În situaţia dată, ministrul Comnen solicită Ambasadei Regatului României la Varşovia, în ziua de 4 octombrie, să exprime guvernului polonez îngrijorarea României în legătură cu soluţia bastardă de a integra Ungariei câteva milioane de slavi, precizând că Anglia, Franţa, Iugoslavia şi, poate, chiar Germania sunt ostile unei astfel de soluţii, care ar crea un nou focar sau incendiu în centrul Europei. Istoricului neamului, Nicolae Iorga, căruia nu-i scăpa nimic din manifestările colective româneşti şi internaţionale, remarcă, la rându-i, cum militarii polonezi prezenţi la unele manifestări organizate în ţară au fost primiţi, cu „răciala pe care o merită.”[37]

„O politică prevăzătoare – considera Comnen – ar dicta Poloniei de acum înainte cel puţin o apropiere neîntârziată de Cehoslovacia, care ar trebui să fie păstrată cât mai puternică în vederea creării unui grup de puteri mijlocii şi mici, care să se garanteze mutual în vederea primejdiilor viitoare, mai apropiate chiar decât pare a crede Varşovia”.[38]

Că instalarea poloneză în districtele ocupate din Cehoslovacia mergea nu pe linia măsurilor convenite de părţi o dovedeşte solicitarea adresată la 4 octombrie de preşedintele Cehoslovaciei, Beneš, regelui României, Carol al II-lea. Astfel, monarhul a fost rugat să intervină prin reprezentanţii guvernului român pe lângă guvernul polonez, încât Polonia să nu facă un plebiscit în regiunea Frydek-Fridland, deoarece acesta ar fi inutil, pentru că 90% din locuitorii din zonă fiind cehi. .

Cunoscător al filosofiei şi al încercărilor poloneze privind „medierea” româno-maghiară, Raoul Bossy informează din nou, la aceeaşi dată (4 octombrie), că Polonia continuă a împinge Ungaria să ceară Rusia Subcarpatină. Sunt reamintite şi încercările poloneze legate de formarea unui bloc puternic Varşovia-Budapesta-Bucureşti, care să reprezinte un zăgaz contra pretenţiilor Germaniei.[39]

România sensibilizează guvernele străine în legătură cu gravitatea propunerilor maghiare

Drept reacţie la ceea ce se petrecea în jurul României, ministrul Petrescu-Comnen trimite o circulară misiunilor diplomatice ale ţării la Londra, Paris, Roma, Berlin, Belgrad şi Ambasadei din Varşovia, subliniind intenţia Ungariei de a ocupa atât oraşe cehoslovace, cât şi a Rusiei Subcarpatice, relevându-se gravitatea acţiunii respective asupra României. Se preciza faptul că ministrul Cehoslovaciei s-a prezentat la ministerul român de externe unde a comunicat că guvernul unguresc a remis la Praga o notă cerând, între altele, ca Cehoslovacia să cedeze imediat cu titlu simbolic un oraş din grupul unguresc etnic apusean (slovac) şi un oraş din grupul etnic răsăritean (Rusia Subcarpatină)

Printre oraşele apusene ungurii au cerut Komaron (Komarno) sau Parkany (Parkan) ori Ipolysag (Sahy). În Rusia Subcarpatină au cerut Satoralya-Ujhely (Novo Mesto) sau Csap (Csop) ori Beregszaz (Berehovo). Se sublinia în circulara ministrului român al afacerilor străine că:

„Cehoslovacii par dispuşi a face acest gest simbolic cu unul sau două oraşe din primul grup. Ei se opun însă în mod absolut la orice cesiune actuală sau mai târzie în Rusia Subcarpatină, declarând că au ajuns la marginea sacrificiilor şi că sunt hotărâţi a se opune ungurilor chiar cu armele în această regiune. Ei (cehoslovacii) recunosc existenţa unor minorităţi ungureşti şi în acea regiune, însă oferă un schimb de populaţie, având şi ei o puternică populaţie slovacă în Ungaria. Cehoslovacia afirmă că cedarea porţiunii ungureşti din Rusia Subcarpatină Ungariei ar însemna sugrumarea ei economică definitivă, fiind în viitor lipsită de o frontieră comună cu România, căreia îi ceruse tocmai crearea unui port franc pe teritoriul românesc. Dacă pentru Cehoslovacia această chestiune era vitală şi îndreptăţea hotărârea ei de a-şi apăra punctul de vedere chiar cu armele, pentru noi (România) avea un interes excepţional, pe aici trecând calea ferată şi unica şosea directă ce ne leagă cu Cehoslovacia, Bucureştii excluzând ca aceasta să intre în stăpânirea ungurilor”[40]

Din examinarea unei hărţi se va putea vedea imposibilitatea de a se crea alte mijloace de comunicaţii între noi şi Cehoslovacia din cauza munţilor.

Pierderea liniei de drum de fier ce ne leagă de Praga ar fi pentru noi catastrofală, deoarece nu ne-am mai putea procura materialul de război pe care Cehoslovacia urmează a ni-l livra încă timp de patru ani, fiind puşi în imposibilitate de a mai avea schimburi normale directe cu vecina noastră”. (frază subliniată de Comnen – N.M.)

„Dacă teza ungurească ar triumfa s-ar crea un nou izvor de dezechilibru economic în bazinul dunărean.

Aşa fiind, vă rog să binevoiţi a interveni pe lângă guvernul pe lângă care sunteţi acreditat, atrăgând atenţia asupra gravitaţiei chestiunei, cerând a interveni la Budapesta pentru a sfătui să se mulţumească cu una-două comune (bunăoară Komarno şi Parkany) din Slovacia, rămânând ca chestiunea ungurilor din Rusia Subcarpatină să fie negociată de comisia mixtă şi eventual tranşată de cele patru mari puteri. Altfel sunt riscuri serioase(subliniere Comnen – N.M.) să intrăm într-o nouă criză cu urmări neprevăzute.”[41]

Bucureştii cer Belgradului să se solidarizeze cu demersurile româneşti

Autorizat fiind în mod special de rege, ministrul Comnen cere şefului misiunii diplomatice de la Belgrad să se prezinte de urgenţă şefului guvernului iugoslav, Stoiadinovici să îl roage în mod insistent, în calitate de aliat, să dea dovadă de solidaritate cu România, sprijinind demersul de mai sus, transmis şi la Paris, Londra, Roma, Berlin şi Varşovia şi, dacă crede de cuviinţă, date fiind bunele sale raporturi cu Budapesta, să intervină personal pe lângă domnul Kánya, pentru a se mulţumi pentru moment cu oraşele din zona occidentală, rămânând a negocia asupra zonei orientale. I se cere ministrului român la Belgrad să insiste asupra faptului:

a) că Cehoslovacia este hotărâtă să se bată pentru această chestiune, ceea ce riscă să ne antreneze şi pe noi;

b) că, chiar dacă s-ar evita războiul, pierderea liniei ferate ce ne leagă cu Praga ar avea efecte dezastruoase nu numai pentru România dar şi pentru Iugoslavia, care nu şi-ar mai putea nici procura arme, nici schimba mărfuri cu Cehoslovacia decât prin bunăvoinţa Ungariei”.[42]

În acelaşi timp, Praga era rugată să se înţeleagă fără întârziere cu slovacii şi rutenii.[43]

Varşovia sugerează pe faţă României să ocupe Ucraina Subcarpatică

Încă nu s-a încheiat ziua de 5 octombrie, că Franasovici îl anunţă pe Petrescu-Comnen, având drept „sursă” pe prietenii săi /Arciszewski sau Kobylański – N. M./, ambii din conducerea Ministerului de Externe polonez, că Varşovia s o n d a deja şi în alte capitale, nu doar prin Orlowski, care ar fi poziţia României dacă se „proclamă independenţa Slovaciei şi drept consecinţă ar fi ocupată Rusia Subcarpatină de armata ungară, peste câteva zile”. Într-adevăr, Beck era pus pe fapte mari, în ciuda declaraţiilor publice că ar fi bolnav!

Prietenul lui Franasovici i-a declarat ambasadorului român că Polonia nu are nici o revendicare asupra acestei provincii, şi – dacă nu ar ocupa-o ungurii – nu ar vedea cu ochi răi o ocupaţie românească.[44]

Prin acest nou sondaj, se întindea o nouă cursă Bucureştilor, cu siguranţă de Beck personal. Faptul că însuşi şeful externelor era arhitectul planului respectiv, românii îl vor constata nu peste mult timp. Colonelul, cu viziuni revizioniste în sânge, nădăjduia că românii, convinşi de el în persoană, de data aceasta se vor lăsa prinşi în mrejele modificărilor de frontieră. Îi va fi dat să se convingă, cu amărăciune, că planurile îi vor fi categoric respinse.

Se pare că noua filosofie privind „utilitatea” schimbării graniţelor, promovată şi de alţi diplomaţi polonezi (cazul lui Orlowski la Budapesta şi Wieniawa la Roma), venea chiar de la Beck. Belicosul colonel nu concepea că ar putea fi refuzat de Carol al II-lea, monarhul cu care în 1937 stabilise o relaţie extrem de apropiată, în timpul vizitei făcute de monarh în Polonia însoţindu-l pas cu pas, rezolvându-i pozitiv solicitarea de a vizita castelul Wawel, în ciuda opoziţiei cardinalului de Cracovia, Sapieha. El găsise soluţia ca sacerdotul de renume să lipsească o zi din oraş, înlocuit fiind de nunţiul apostolic în Polonia. Iar, cu un an mai devreme, în august 1936, Carol al II-lea a mers pe mână diplomaţilor polonezi până în a-l debarca pe Titulescu.

Vom constata cum „mediatorul”, sub paravanul „bunelor oficii” în slujba celor două ţări, venea mai degrabă în întâmpinarea cererilor revizioniste maghiare.

Kánya, ministrul ungar al afacerilor externe, caută sprijin din partea lui Mussolini şi Ciano

Se ştie că în prima parte a lunii octombrie s-au desfăşurat la Komarno tratative între partea cehoslovacă şi maghiară în cadrul cărora ungurii cereau 13.000 kmp din teritoriul cehoslovac, zonă locuită de o populaţie de 1 milion de locuitori. Cehii au acceptat să le cedeze 1,8 kmp şi 105.000 de locuitori. Noul ministru de externe, Chvalkovsky, omul Berlinului, a căutat şi a găsit sprijinul german, introdus fiind conceptul de „Karpatho-Ukraine”, cu un vădit caracter antipolonez.

În situaţia dată, ministrul ungar al afacerilor externe, Kánya, va căuta sprijin pe lângă Mussolini şi Ciano. De partea ungurilor va acţiona şi ambasadorul polonez în Italia, gen. Wieniawa-Długoszowski. Aşa s-a născut în mintea lui Beck ideea de a atrage de partea sa, personal, pe regele Carol al II-lea, el fiind profund deziluzionat de atitudinea omologului său Comnen, un diplomat cu o experienţă de largă anvergură pe arena internaţională, dacă ar fi să o comparăm cu cea a lui Beck.[45]

Cât de belicoşi deveniseră ungurii! Este suficient să amintim că în timp ce telegramele circulau intens prin telegraf morse, undele hertziene nu ştim dacă – la vremea respectivă – erau angajate în slujba oficiilor diplomatice în comunicarea cu centralele lor (iar diplomaţii dezbăteau asupra unor eventuale „înţelegeri”), pentru că au intervenit „paşnicii” grăniceri maghiari într-o încercare de a pătrunde cu forţa cât mai adânc pe teritoriul cehoslovac. Totodată, din Cetatea Eternă, de la Roma, Bucureştii aflau că Ungaria ar pretinde ocuparea imediată a câtorva oraşe din zona limitrofă, acestea urmând să îi fie cedate, din motive de „prestigiu” şi cu „caracter simbolic”.[46]

Varşovia era conştientă că şi-a pus împotrivă întreaga Europă

În situaţia creată, versatilul Beck, dorea ca blamul dat planurilor sale să se reverse şi asupra României, nu doar asupra unui colonel, mult depăşit de situaţie. Printre informaţiile mai verosimile pe care Richard Franasovici le-a primit de la „prietenii” săi, retribuiţi mănos de acesta, fostul ministru de interne redactează un raport pe care îl trimite direct regelui (cunoscute fiind relaţiile excelente întreţinute de el cu camarila regală), dar şi ministrului Petrescu-Comnen. În raportul menţionat, Franasovici confirmă lucruri cunoscute deja la Palatul Sturdza, multe intuite de politicienii români, aşa cum rezultă azi şi din memoriile acestora, în sensul că erau destul de bine informaţi în problematica externă, în orice caz mult mai bine decât îşi închipuia începătorul ambasador român în Polonia. Spicuim din raportul lui dactilografiat /nu manu sua – ca la Djocovici/, câteva elementele de interes:[47]

1. „Politica de mână tare (forte), culminând cu ultimatumul adresat Cehoslovaciei, este opera aproape exclusivă a colonelului Beck, susţinut numai de un alt fost ofiţer, directorul politic Kobylański” /fost consilier diplomatic la Bucureşti în anii 30, pe care l-a cunoscut şi Iorga N. M./. Pentru biografii colonelului, radiografia făcută de Franasovici este ditirambică, dacă ne-am raporta, de pildă, la portretul făcut, de pildă, de Gafencu peste un an: „Curajos, cu un amor propriu nemăsurat, având orgoliul naţiunei sale, vindicativ, conştient că nu se poate menţine în postul său de răspundere decât prin continue succese, ministrul afacerilor străine a jucat partida şi a câştigat-o”. Se va dovedi în curând cât de efemer a fost câştigată!.

2. Apropiatul şi „prietenul” său, subsecretarul de stat, M. Arciszewski (cel pe care Argetoianu îl gratulase încă din 1936 cu epitetul de „cutră”), nu crede că, în ceea ce priveşte situaţia personală, Beck a ieşit consolidat. Colonelul ne este înfăţişat – sugestiv – de Franasovici – ca fiind liderul aşezat pe un piedestal înălţat prin succese, ceea ce nu i-ar asigura un echilibru stabil. E drept: s-a mai balansat destul de puternic numai un an.

3. „Chestiunea ultimatumului adresat Cehoslovaciei – datorată în mare parte orgoliului polon jignit de a nu fi fost convocat la München şi de a fi văzut propunerile Poloniei amânate, alături de acelea ale micii Ungarii – a fost discutată de domnul Beck atât în Consiliul de Miniştri, cât şi cu colaboratorii săi apropiaţi. Ea a întâlnit atât opunerea mareşalului Śmigły- Rydz şi a vicepreşedintelui Consiliului, Kwiatkowski, cât şi a domnului Arciszewski şi a contelui Lubieński, mai moderaţi.

Beck a triumfat în cele din urmă, mulţumită aprobării preşedintelui Ignacy Mościcki. Şi, printr-o ironie a sorţii, dar poate şi dintr-un interes bineînţeles al consolidării statului, beneficiarii acestei acţiuni îndrăzneţe vor fi mareşalului Śmigły-Rydz, dar într-o măsură şi mai mare Kwiatkowski din Lagărul – a se citi tabăra –Partidului Uniunii Naţionale”.

5. Se nădăjduieşte astfel că viitoarele alegeri, de la care opoziţia se abţine în mare parte, vor fi – graţie succesului extern – o victorie a organizaţiei politice guvernamentale condusă de generalul Skwarczyński. Cel preconizat ajunge, împreună cu Beck şi tot guvernul, în staţiunea Slănic-Moldova, exact peste un an.

6. Subsecretarul de Stat din ministerul afacerilor externe, fost ministru la Bucureşti pe vremea ministeriatului lui Titulescu /M. Arciszewski/ crede că succesul lui Beck ar fi real, „numai să nu-l plătim (Polonia) prea scump, căci am pus împotriva noastră întreaga Europă”. Aici, pot spune că gura păcătosului, adevăr a grăit!

7. Faţă de ignorarea Poloniei la München, Beck nu s-a mulţumit cu acţiunea de a-şi lua revanşa pentru lovitura primită în amorul propriu şi s-a năpustit asupra Cehoslovaciei printr-o acţiune în forţă dusă în ciuda întregii Europe; ne putem aştepta – credea Arciszewski – la noi înţepături destinate domnilor Chamberlain şi Mussolini, pe care colonelul din fruntea externelor de pe Wierzbicka îi acuză de a-l fi părăsit la München.

8. Acordul Chamberlain-Hitler e socotit ca foarte însemnat, putând avea urmări. Nu crede că va avea drept consecinţă separarea Angliei de Franţa cu toate că apăruse o fisură în axa Roma-Berlin.

9. Acţiunea paralelă întreprinsă de Polonia împotriva Cehoslovaciei a fost în mâna lui Hitler; dictatorul german însă nu putea, în etapa dată, îndrăzni să provoace un război general.

10. Că Franasovici era în naivitatea lui diplomatică dezinformat de „prieteni” rezultă din afirmaţia privind cordialitatea legăturilor dintre poporul polonez şi german, cât şi despre hotărârea Poloniei de a „acorda Germaniei o autostradă largă de 30 de metri, ce va lega Reich-ul cu Prusia Orientală şi care se va bucura de extrateritorialitate”. În realitate, totul s-a desfăşurat exact invers.

11. Faţă de Cehoslovacia, Polonia ar avea intenţia să inaugureze o politică de bună vecinătate, căutând a canaliza tranzitul republicii vecine prin portul Gdynia.

12. Faţă de Franţa (după ce aceasta a părăsit Cehoslovacia), domnul Beck nu mai are decât sentimente de desconsiderare. (Oare întâmplător hexagonul a fost cel care l-a debarcat la prima ocazie?), amintind atitudinea şefului externelor faţă de domnul Nöel (ambasadorul francez la Varşovia, cel care va contribui din plin, în septembrie 1939, la debarcarea lui Beck din funcţia de ministru!) „o atitudine din cele mai necruţătoare, convocând chiar pe colaboratorii săi apropiaţi în camera vecină pentru a asista la această dureroasă explicaţie. Domnia Sa a arătat ambasadorului Franţei că felul cum s-au purtat cu cehii îl face să socotească că alianţa sa cu Franţa este o simplă ficţiune pe care nu se mai poate bizui”.

13. „În ce priveşte Ungaria – se afirmă în raportul lui Franasovici – aceasta (Budapesta) a propus în ultimul timp o alianţă politică şi militară Poloniei. Domnul Beck nu a respins această propunere de plano; când însă Ungaria a precizat vederile sale, planul propus a părut destul de neserios atât d-lui Beck, cât şi cercurilor militare, încât s-a refuzat luarea lui în considerare”.

14. În cursul ultimei crize, atitudinea Ungariei a apărut la Varşovia slabă şi lipsită de vlagă. În loc de a întreprinde o acţiune curajoasă ca şi Polonia, Ungaria a şovăit. Domnul Beck, care a obţinut, bazându-se numai pe forţele poloneze, teritoriile revendicate nu ar fi dispus a-i susţine în chestiunea slovacă. „Transmit această afirmaţiune, sub beneficiu de inventar, afirmă Franasovici, căci campaniile de presă au existat în trecut şi există şi astăzi foarte vii, chiar în presa guvernamentală, în favoarea unei frontiere comune polono-maghiare prin alipirea Slovaciei sau Rusiei Subcarpatice la Ungaria”.

Se mai precizează că: „guvernul polonez este informat de consulii săi că mişcarea autonomistă slovacă continuă a fi foarte însufleţită, alimentată atât de agenţii unguri, cât şi de cei polonezi, care continuă propaganda lor în urma instrucţiunilor recente ale guvernului din Varşovia şi a vechiului cuvânt de ordine ce li s-a dat”.[48]

Cu acest raport, Franasovici şi-a mai spălat din păcatele cuprinse în informările ce le făcuse până atunci, depeşe care dovedeau că se transformase sărmanul într-un curier al gândirii şi aspiraţiilor poloneze, cu un cerc de relaţii foarte înguste, care pe banii statului român îl manipula. Nu ştim în ce măsură şeful misiunii conducea autoritar activitatea Ambasadei, dar nu se poate trece peste extrem de slaba, dacă nu inexistenta, contribuţie a colaboratorilor săi la munca de informare, inclusiv pe alte paliere ale oficiului diplomatic Varşovia. Se pare că numai ataşatul militar ieşise din calapodul impus de Franasovici.

Duplicitatea lui Beck în relaţiile cu România se va menţine

La 6 octombrie, Petrescu-Comnen a infirmat corectitudinea informaţiilor transmise de Beck prin ambasadorul român la Varşovia, Franasovici, ca „necorespunzând realităţii”. Şeful român al externelor precizează că, atât de la Roma, cât şi de la Berlin, România ar avea asigurări oficiale pozitive (în sensul) că: „Guvernele respective nu sprijinesc revendicările ungureşti decât numai în regiunile locuite de majorităţi maghiare. Nici Germania nici Italia nu sprijineau dorinţele ungare de a anexa Slovacia şi Rusia Subcarpatină” [49]. Nu se cunoaşte modul în care Fransasovici l-a informat pe Beck despre aceste aspecte. De atunci între cei doi s-a creat o prăpastie, care n-a mai putut fi trecută, demonstrându-i-se în faţă a fi mincinos. Mai ales că, în acele zile, Beck ascundea în mod evident ambasadorului român faptul că el, personal, era partizanul şi arhitectul de drept al alipirii de către Ungaria a Ucrainei Subcarpatice; şeful diplomaţiei poloneze se menţinea, în continuare, în duplicitatea-i caracteristică faţă de România, crezând că îi poate înşela pe liderii de la Bucureşti, în timp ce aceştia descifraseră adevărul din telegramele primite de la Londra, Roma sau Budapesta, care erau repartizate Regelui, Guvernului etc. Chipul şi sforţările revizioniste ale Budapestei erau urmărite cu mult profesionalism de cel mai bun ambasador al României din perioada interbelică: Raoul Bossy. Şi acesta se lovea de gândirea găunoasă a omologului polonez, Leon Orlowski, pe care „îl cita” în însemnările sale demonstrându-i inconsecvenţa, lipsa de logică şi de profesionalism. De la Varşovia lipsea informarea care se impunea în condiţiile date: rezultatele vizitei efectuate în acele zile de ministrul Csaky în Polonia.

Impresia ambasadorului Franasovici cum că Ungaria, în schimbul limitării pretenţiilor sale asupra Slovaciei, ar fi obţinut promisiunea Poloniei de a-i susţine revendicările privitoare la Ucraina Subcarpatică nu avea logică şi argumente solide. A fost meritul oficiului din Budapesta, care a adus decidenţilor români precizările de rigoare, respectiv că Csaky i-a cerut lui Beck să nu dea garanţii Cehoslovaciei, pe motiv că acestea ar leza interesele Ungariei în chestiunea Slovaciei şi Transcarpatiei. S-a produs o anumită înăsprire a dialogului, atunci când guvernul ungar a aflat de declaraţia lui Beck, făcută după restituirea Teschenului, respectiv, că Polonia nu mai are motive de fricţiune cu cehii. Ministrul afacerilor externe al Poloniei ar fi asigurat pe Csaky de ajutorul său diplomatic, fără a lua însă angajamente precise pentru aducerea la îndeplinire a aspiraţiilor ungare.[50]

Nu rezultă din nici un document dacă noua nuanţă din poziţia poloneză s-ar datora demersurilor lui Comnen, pe care Beck îl dezavua, cum de altfel a şi scris, în singura sa lucrare: „Ultimul raport”, culmea, redactată în România, o mărturie a ranchiunei sau pizmei intelectuale, din care rezultă unele accente pătimaşe la adresa omologului român, ca şi împotriva lui Titulescu, pe care colonelul, de asemenea, nu l-a avut la inimă. La Bucureşti au ajuns semnale că Berlinul şi Londra aveau poziţii opuse planurilor poloneze şi maghiare. De la Londra, Vasile Grigorcea a comunicat decidenţilor, la 8 octombrie, că, mai înainte cu o zi, „între Berlin şi Varşovia a intervenit «ceva» ce a făcut ca planurile concertate polono-ungare să fie subit şi complet părăsite… „Se pare că Germania, nevoind să fie pusă în faţa faptului împlinit, a făcut ieri la Varşovia un demers drastic, opunând un veto cât se poate de categoric, în faţa căruia Polonia s-a închinat”.[51]

Direct de la Varşovia, cunoaştem din surse indirecte că Polonia ar fi refuzat să acorde ajutor în continuare Ungariei şi i-ar fi promis numai un sprijin moral, precizându-i că în nici un caz Polonia nu va face război pentru pretenţiile maghiare.

În timpul vizitei demnitarului ungur la Varşovia, urmare aşadar a poziţiei germane şi engleze, i s-a sugerat lui Csaky să-şi realizeze dezideratele prin propriile puteri ale Ungariei. Nu excludem că sfatul respectiv să îl fi condus pe acesta la dinamizarea acţiunilor proprii. [52]

Părerile altor diplomaţi români despre problemele în cauză

Cunoscut a devenit faptul că Londra, potrivit celor transmise de şeful misiunii, Vasile Grigorcea, la Palatul Sturdza se arăta că: „Foreign Office-ul ar fi dat instrucţiuni Legaţiei Angliei din Budapesta să intervină pe lângă guvernul ungar – în mod energic – pentru a modera pretenţiile şi a nu tulbura pacea.[53] Iar ambasada Germaniei din capitala Marii Britanii ar fi ţinut „un limbaj categoric opus planurilor ungaro-polone asupra Rusiei Subcarpatice”.[54]

Dar Franasovici informează de la Varşovia despre poziţia aprobatoare a Germaniei cu privire la sprijinul moral şi diplomatic polonez pentru Ungaria, considerând că Rusia Subcarpatină va cădea ca un „fruct copt” în mâna Ungariei. Greu de înţeles ce rol aveau asemenea informaţii neverificate care se transmiteau la Bucureşti prin ambasadorul român.

Contradicţiile dintre informaţiile lui Franasovici şi cele primite de Comnen de la Grigorcea, Bossy, Zamfirescu etc. l-au determinat pe şeful externelor să îl invite de două ori în decurs de trei zile pe Fabricius pentru unele explicaţii privind poziţia Germanei în problema Ucrainei Subcarpatice, fapt elucidat în întrevederea din 9 octombrie, şi din care rezultă că România dorea şi insista asupra explorării intereselor comune germano-române privind Rusia Subcarpatică, respectiv, de a păstra o posibilitate de comunicaţie şi transport directe cu Reich-ul prin Cehoslovacia.

Pe lângă celelalte consideraţii, Comnen (cum spuneam, fost ministru al României la Berlin) amintea diplomatului german că printr-o graniţă comună maghiaro-poloneză se creează un dig artificial soldat cu efecte nefaste asupra relaţiilor viitoare dintre România şi Germania.

În acelaşi timp, la 10 octombrie, Comnen îi cere şi ministrului român la Berlin de a-l întâlni urgent pe von Ribbentrop şi, eventual, pe mareşalul Göring, pentru a le da explicaţiile etnice, politice şi comerciale cunoscute, eventual cu harta în mână. Îi precizează că înglobarea slovacilor din Rusia Subcarpatică în hotarele Ungariei nu intră în acordul prevederilor de la München. Îi mai comunică că Guvernul (român) aşteaptă efecte pozitive în urma demersurile active şi insistente pe care diplomatul Bucureştilor le va face.[55]

La 10 octombrie, ministrului Nicolae Petrescu-Comnen îl primeşte în audienţă pe ministrul german la Bucureşti, Fabricius, pentru a primi explicaţiile solicitate cu patru zile în urmă în legătură cu poziţia Germaniei faţă de intenţiile Ungariei privind frontiera comună cu Polonia. De reţinut că acesta îi confirmă că: „guvernul german nu are niciun angajament faţă de Ungaria decât de a sprijini moralmente revendicările sale, care tind în mod exclusiv la recunoaşterea regiunilor cehoslovace locuite în majoritate de unguri”. Totodată, Fabricius reafirmă că Guvernul german nu este deloc de acord ca regiuni slave să fie reunite la Ungaria.[56]

În timpul primirii, ministrul Petrescu-Comnen îi atrage atenţia diplomatului german că „dacă planul unguresc s-ar realiza (în direcţia respectivă), nu numai că s-ar crea noi posibilităţi de iredente slave în hotarul Ungariei, dar s-ar părea că se tinde la crearea unui dig între Germania şi România. Aşa fiind, se socoteşte că, în cazul când Germania doreşte să aibă asigurate mai multe posibilităţi de comunicaţie cu România, s-ar cuveni să se declare în mod categoric, atât la Budapesta, cât şi la Varşovia, că n-ar fi partizană pentru realizarea intenţiilor respective”.[57]

La rândul lui, Bossy a informat, la 9 octombrie, ministerul român al afacerilor străine despre câteva aspecte punctuale, în primul rând că: „Guvernul ungar ar fi fost îngrijorat de declaraţia domnului Beck că, în urma restituirii Teschenului, Polonia nu mai are motive de fricţiune cu Cehoslovacia. Ministrul afacerilor străine al Poloniei ar fi asigurat pe domnul Csaky de ajutorul său diplomatic, fără a lua însă angajamente precise pentru aducerea la îndeplinire a aspiraţiilor ungare”.[58] Aşadar, încă o dovadă că ideea cu „fructul copt” transmisă de Franasovici de la Varşovia nu avea încă nici un sâmbure de adevăr.

Ministrul Orlowski vine cu o nouă stratagemă. Încearcă să îi demonstreze lui Bossy „că ar fi momentul psihologic – «momentul unic» – pentru o reconciliere definitivă între România şi Ungaria. Ar trebui – argumenta şeful misiunii poloneze în Ungaria – să vă folosiţi de situaţia critică în care se află guvernul de la Budapesta, care, fără asentimentul României, nu se poate decât cu greu mişca, spre a-i smulge o renunţare definitivă şi solemnă la pretenţiile sale. Pentru a obţine o asemenea renunţare, nu este nevoie să vă părăsiţi aliata (Cehoslovacia); ar fi suficient, v-o afirm, să nu vă opuneţi la consultarea prin plebiscit a voinţei populare din Rusia Subcarpatică…” „Colegul meu polon m-a asigurat” – menţionează Bossy – că, „în conjunctura prezentă, guvernul ungar ar accepta un aranjament cu România pe baza statu-quo-ului. Am observat atunci colegului meu polon că bine a făcut să întrebuinţeze termenul de „smulgere”, căci în acest caz ar fi o renunţare „smulsă” de noi ungurilor în momente critice, pe care ei n-ar mai respecta-o după rezolvarea crizei, dată fiind mai ales sporirea forţelor de stat…”.[59] Cu siguranţă, scenariul propus de Orlowski era un plan de acţiune pus de acord între ministerele de externe maghiar şi polonez.

Se ştie că proiectul a fost susţinut fără nici cel mai mic succes, peste zece zile, la Galaţi, în discuţiile avute de Józef Beck cu regele Carol al II-lea şi cu Nicolae Petrescu-Comnen. Răspunsul pe care îl va primi şeful diplomaţiei poloneze va merge pe raţionamentul lui Bossy, argumentaţia prezentată de liderii români devenind şi mai solidă, conţinând elemente concrete de strategie şi de politică internă în interdependenţa lor.

II. PRESIUNEA PROPAGANDEI IREDENTISTE MAGHIARE DE DUPĂ ANSCHLUSS ÎN FAVOAREA DEZMEMBRĂRII EUROPEI

Primirea, la Galaţi, la 20 octombrie 1938, a „vizionarului” ministru de externe polonez, Józef Beck, cel care l-a urmat cu fidelitate pe Hitler în demersurile lui, din 1934, de la semnarea Tratatului de neagresiune germano-polon, până la începutul lunii aprilie 1939, a propus părţii române, monarhului şi ministrului de externe, Nicolae Petrescu-Comnen, ca România să devină părtaşă la dezmembrarea Cehoslovaciei. Încercarea lui s-a soldat cu un fiasco total.

Poziţia regelui Carol al II-lea se află consemnată în scrierile sale: „După München situaţia devine şi mai acută, prestigiul german ajunsese la punctul său culminant. Beck, dorind a profita de planurile viitoare ale agresorilor, întăreşte prietenia cu Ungaria şi spre a se răzbuna pe cehi participă la vivisecţia ţării lor. Are îndrăzneala de a veni să îmi propună ca România împreună cu Polonia să participe la această urâtă faptă. Refuzându-l, cu indignare, i-am răspuns că dacă acelaşi lucru se va întâmpla ţării lui, a mea nu va fi între acelea care să ajute la dezmembrarea cadavrului unui prieten”.[60]

Din pură curtoazie, pentru că de la Beck nimeni în România nu se mai aştepta la acţiuni credibile proromâneşti, i s-a agreat ideea de a se pune p e r s o n a l în slujba medierii unor raporturi cât mai bune maghiaro-române. N-au trecut însă nici două săptămâni de la „angajamentul” luat de colonel, că ambasadorul român la Varşovia, Richard Franasovici, a şi comunicat la Palatul Sturdza: „propagandişti în solda Poloniei au trecut deja în Rusia Subcarpatică”. [61]

Astfel, la 2 noiembrie 1938, printr-un arbitraj germano-italian înfăptuit la Viena, s-au smuls, după raptul hitlerist din toamna acelui an, şi alte zone din Cehoslovacia de sud şi partea sudică a Ucrainei Transcarpatice (Rutenia Carpatică), teritorii care le-au fost oferite Ungariei. Dictatul respectiv, ca şi cel românesc din 1940, vor fi declarate nule de Tratatul de pace de la Paris din 1947.

Italia a jucat un rol de primă vioară la Viena

Ministerul Afacerilor Străine al României, care cunoştea de la Berlin, încă de la data de 28 octombrie, că: „guvernul german nu este favorabil anexării Rusiei Subcarpatice la Ungaria”, avea să afle cu tristeţe că faptele au fost altele.

Autorii dictatului, şefii german şi italian ai externelor, au cedat în faţa cererilor de recunoştinţă ale Ungariei, urmare a ataşamentului manifestat de Budapesta faţă de axa Roma- Berlin. Aderarea respectivă a fost preţul plătit de guvernul ungar Italiei şi Germaniei. Cât de mare a fost acel preţ era greu de evaluat în acele momente la Bucureşti.

Dezamăgirea noului acord semnat la Viena a fost destul de mare şi la Varşovia. Aici, conducerea ministerului afacerilor externe îşi manifesta [NM1] nemulţumirea faţă de atitudinea Germaniei în materie, mai ales în ceea ce privea expulzarea evreilor polonezi. Pentru a-şi menţine neatins prestigiul autoproclamat de mare putere, Varşovia hotărăşte să răspundă imediat şi dârz la orice acţiune neprietenească din partea Berlinului.

Declanşarea pretenţiilor germane faţă de Polonia

Nimeni din exterior, şi nici la Bucureşti, nu aflase de pretenţiile teritoriale ridicate deja de ministrul german, von Ribbentrop, ambasadorului polonez la Berlin, Józef Lipski, la 24 octombrie 1938, deci la şase zile de la vizita efectuată de Beck la Galaţi, pretenţii care se vor înăspri pe zi ce trece. Data menţionată mai sus va duce în mod ireversibil la înrăutăţirea raporturilor polono-germane, disputele ireconciliabile trecând pe prim-planul politicii externe poloneze.

La Bucureşti, ziarul „Timpul” din 4 noiembrie 1938 consemna, din surse pragheze, că: „Cercurile oficiale cehoslovace, împreună cu întreaga presă şi opinia publică, au luat cunoştinţă cu cele mai adânci sentimente de recunoştinţă faţă de atitudinea guvernului regal român în timpul ultimelor tratative internaţionale privitoare la problemele generale din Europa centrală şi, mai ales, în faţa problemelor cehoslovace şi subcarpato-ruse. În aceste clipe grele, politica României a dovedit calităţi cu adevărat cavalereşti. Numai la nevoie se cunosc prietenii adevăraţi; şi poporul ceh, împreună cu cel slovac, au avut, în nenorocirea lor, mângâierea de a putea constata lealitatea desăvârşită a României şi nobilului ei rege, căruia acum doi ani i-au făcut în împrejurări mult mai senine o primire plină de entuziasm. Cehoslovacii nu vor uita niciodată dovezile de cinste şi credinţă pe care i le-au dat poporul român şi nobilul sau rege”.[62]

Beck simte pe propria piele că nu poate aduce Ungaria la simţul realităţilor

La 9 noiembrie, urmare a relatărilor făcute de Bossy despre atmosfera incendiară de la Budapesta în relaţiile cu România, cât şi a intensificării unei propagande iredentiste antiromâneşti de nedescris, partea română având la dispoziţie o colecţie enormă de material găsit asupra călătorilor veniţi din Ungaria, Franasovici primeşte misiunea de a-l întreba pe Beck cum concepe el posibilitatea unei amiciţii cu Ungaria, ţară „care persistă în atitudinea ei vrăjmăşească împotriva noastră”.

În instrucţiunile date de ministrul Petrescu-Comnen ambasadorului Franasovici, acesta i-a indicat diplomatului român să-i reamintească lui Beck faptul că a fost rugat în două rânduri ca – potrivit propriei sale propuneri – să intervină cu toată influenţa pe lângă factorii budapestani: „pentru a se pune un termen agitaţiunilor maghiare”.

Ungaria departe de simţul realităţilor

Şeful român al externelor preciza că România este şi azi ca şi altădată dispusă să se înţeleagă cu ungurii. „Ne temem însă ca purtarea acestora faţă de noi să nu facă orice înţelegere imposibilă. Opiniunea noastră publică este extrem de excitată şi Budapesta ar trebui să înţeleagă că toate răbdările au o limită”. [63]

Nădăjduia Nicolae Petrescu-Comnen că: „o intervenţiune mai energică din partea domnului Beck la Budapesta ar putea aduce Ungaria la simţul realităţilor, făcând astfel cu putinţă reluarea conversaţiunilor”.

Abia acum, după intervenţiile poloneze la Budapesta, Beck „împărtăşeşte în (întru) totul modul românesc de a vedea”. Îi spune lui Franasovici, la 12 noiembrie: „că /Polonia/ a atras în mod serios atenţiunea Guvernului ungar asupra imposibilităţii de a ajunge la o destindere între România şi Ungaria, destindere atât de dorită şi de Polonia, dacă această atmosferă şi aceste manifestaţiuni revizioniste nu încetează”.

Nu se debarasează însă ministrul polonez până la capăt de spiritul său ungarofil, apreciind că nu guvernul ungar(sublinierea mea: N.M.) ar fi autorul actelor respective ci „opiniunea publică îmbătată de succesul obţinut până acum”.[64] Crede, totuşi, că guvernul are datoria de a le împiedica. Era exact ceea ce România a sperat dintotdeauna.

III. CAMPANIA REVIZIONISTĂ A DOUĂ MILIOANE DE UNGURI ÎN AMERICA, ITALIA, MAREA BRITANIE

Este momentul să amintim că Radu Irimescu, şeful Legaţiei Regale a României de la Washington, a trimis la 11 octombrie 1938, deci înaintea întâlnirii de la Galaţi, un raport amănunţit Ministerului Afacerilor Străine, însoţit de un grupaj substanţial de materiale privind campania revizionistă ungară desfăşurată în Statele Unite, inclusiv în Italia. Documentele respective se constitute şi azi în dovezi palpabile privind r e c r u d e s c e n ţ a revizionismului maghiar din SUA şi din lume. Şeful misiunii României de la Washington informează la Bucureşti că acţiunea a fost declanşată înainte de semnarea Acordului de la München şi, pe măsura desfăşurării evenimentelor, ea a crescut în intensitate. Aflăm, totodată, că demersurile au fost făcute, în primul rând, de către înalţi prelaţi ai parohiilor ungare din Statele Unite. Documentele dezvăluie întreg planul de propagandă iredentistă maghiară cu implicaţii tot mai adânci.

Astfel, cu ocazia conflictului germano-ceh, colonia ungară din America, care cuprindea circa două milioane de unguri, a adresat opt telegrame patetice premierului englez, Chamberlain, lui Mussolini, şi preşedintelui Roosevelt, cerând sprijinul acestor fruntaşi politici pentru reîntregirea Ungariei prin restituirea tuturor teritoriilor ungare. Cererile lor nesăbuite au fost reproduse şi în ziarele coloniei ungare din America, presa americană ignorându-le însă. Pastorii maghiari se încurajau nu numai între ei, ci spuneau şi americanilor că „fără Hitler şi Mussolini nu s-ar fi pus în mişcare avalanşa revizuirii ungare”, pe care toată ungurimea era chemată să o sprijine după forţa şi capacitatea fiecărui individ, inclusiv din punct de vedere financiar.

Aşadar, Acordul de la Viena din 3 noiembrie 1938 este, în mare parte, şi opera de presiune şi persuasiune a diasporei maghiare din lume, mai ales a celei din spaţiul italian şi american.

Iată o formulare strecurată într-un text, care cuprinde, printre altele, propunerea de a se organiza zeci de acţiuni cu caracter revizionist, accentul fiind pus pe răspândirea de broşuri: „Experienţa ne dovedeşte că americanilor nu le place să citească cărţi voluminoase. Ei sunt prea ocupaţi. De aceea este de recomandat ca americanilor de rând să le dăm broşuri cât mai concentrate. Cel mai potrivit ar fi să le procurăm broşura-memorandum, intitulată „Shall millions die for this Cekoslovakia”. Este de datoria noastră ca din această lucrare excelentă să înmânăm mii de exemplare americanilor influenţi. Ea poate fi procurată la Geneva, 10 Rue de la Croix d’Or. (De fonduri nu se ducea lipsă! – N.M.)

Luminarea americanilor – ţinta revizioniştilor unguri

„Pentru biblioteci şi profesori trebuie să trimitem excelentele cărţi ale lui Apponyi şi alţii, ca de exemplu „Justice for Hungary” sau „Tragedy of Hungary” de Birinyi. Mai departe: „Fiecare ungur american fără excepţie să devină apostolul revizuirii /frontierelor/ în fabrici, mine, prăvălii, societate etc. Să-i luminăm pe americani (sărmanii! – N.M.) şi pe compatrioţii noştri rătăciţi, slovaci, români şi croaţi asupra adevărului. Fiecare ungur american să scrie imediat rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor din Cehoslovacia, să voteze pentru unirea cu Ungaria cu ocazia plebiscitului”.

Iată, de asemenea, textul telegramei adresate liderului italian: „Apreciem extraordinar şi rămânem recunoscători pentru simpatia ce aţi arătat Ungariei şi poporului ungar. În numele a 100.000 de cetăţeni americani, în cea mai mare parte de obârşie maghiară, vă rugăm să interveniţi pentru asigurarea unui plebiscit şi a dreptului de autodeterminare pentru milioanele de unguri, care astăzi sunt obligaţi să trăiască sub guverne străine. Pace permanentă nu se poate realiza fără revizuirea păcii de la Trianon şi a înfăptuirii dreptului de autodeterminare stabilit de Woodrow Willson. Cerem dreptate pentru Ungaria şi pentru milioanele de unguri, care, de la 1919 încoace, suferă nedreptăţi nespuse şi de nedescris sub guverne străine”.[65]

Constatând impasul în care au intrat raporturile ungaro-române, pentru a-şi asigura şi un fel de respiro după Acordul de la Viena, Ungaria propune lui Carol al II-lea, pe cale diplomatică, via Varşovia, o întâlnire secretă între personalităţi neoficiale, sugerând din partea ungară pe Contele Bethlen – care se bucură de toată încrederea Regentului Horthy – iar din partea României un Consilier Regal, în persoana lui Argetoianu sau eventual Tătărescu.

Întreaga acţiune urma să se realizeze prin mijlocirea lui Beck, dat fiind prietenia acestuia pentru ambele State. Ministrul extraordinar maghiar Hory, în post la Varşovia, i-a cerut lui Franasovici să ia propunerea respectivă drept: o „sugestie pur personală”, făcută, cu siguranţă, cu asentimentul guvernului său – cum aprecia şi ambasadorul român în Polonia.

Intenţia a rămas până la urmă doar un nou balon de încercare pentru dialog, asupra căreia nu s-a mai revenit.

România şi-a respectat angajamentele internaţionale asumate

Trebuie spus că şi alţi diplomaţi români, precum Duiliu Zamfirescu şi Raoul Bossy, la Budapesta ( asupra activităţii prodigioase se cuvine să revenim), la fel Brabetzianu la Berlin, Crutzescu la Praga, Grigorcea şi Tilea la Londra, Irimescu la Washigton, şi nu numai aceştia, ci diplomaţia românească, în ansamblu, s-a pus în slujba păcii, informând în cea mai mare parte corect centrala ministerului afacerilor străine şi autorităţile româneşti cu privire la intenţiile politice şi de perspectivă ale guvernelor sau liderilor din ţările în care erau acreditaţi.

Este meritul lui Nicolae Petrescu-Comnen, pentru perioada anului 1938, cât şi al lui Grigore Gafencu, la conducerea Ministerului Afacerilor Străine din 22 decembrie 1938, că au înţeles la adevărata lor valoare angajamentele internaţionale asumate de România, şi că n-au picat în plasa propunerilor de extindere teritorială pe care le-a făcut-o şi-a argumentat-o Józef Beck, atât la Galaţi, cât şi în vagonul salon al trenului cu care s-au deplasat în România.

Documentele româneşti arată că şeful diplomaţiei poloneze îşi pierduse de câţiva ani întreaga lui credibilitate în faţa liderilor români, încât propunerea lansată – chiar ca idee – nu intra în filosofia românilor ca modalitate de soluţionare a problemelor internaţionale.

Numai la câteva luni, tot într-un vagon salon, cel care îl transporta de data aceasta pe Grigore Gafencu, în aprilie 1939, în vizita ce o întreprindea la Berlin, la invitaţia lui Ribbentrop, apar alte chestiuni care îl frământau pe liderul polonez, care îl aşteaptă „în drum”, pe omologul său, în vechea capitală poloneză. Coincidenţă, tot în tren, pe ruta Cracovia-Katowice, a avut loc convorbirea memorabilă dintre şeful diplomaţiei de la Bucureşti şi a celui din Varşovia, redată în toate subtilităţile ei umane şi diplomatice de G. Gafencu în cartea de referinţă: „Ultimele zile ale Europei”.

De data aceasta, Beck, cel care, potrivit publicistului şi exegetului neîntrecut al acelei perioade, „se dedicase diplomaţiei cu un spirit viclean şi alura nonşalantă a unei feline” încerca, de acea dată, să facă din Gafencu „o săgeată”, fără să ţină seama din ce lemn o confecţiona, cum ironic scria diplomatul român. De fapt, Beck dorea să transmită prin Gafencu direct Furerului (la care colonelul a avut căile bătătorite din 1934) mesajul de avertizare că Polonia ar avea de partea ei Anglia şi Franţa în eventualitatea unui conflict germano-polon. De data aceasta pe Hitler, care îşi încărcase desagii în căruţa războiului, nu îl mai înspăimântau asemenea mesaje. Că Jozef Beck se găsea şi de data aceasta într-o gravă eroare o confirmă peste ani istoricul englez menţionat mai sus, Norman Davies, care a constatat că gesturile britanice ca şi cele franceze, de care Beck era atât de mândru, aveau drept scop de a-l descuraja eventual pe Hitler şi nu pentru a-i ajuta pe polonezi.[66] „În mod straniu, cea mai nepărtinitoare şi mai clară evaluare a sorţii Poloniei n-a fost făcută nici de Londra, nici de Varşovia, ci de tabăra Axei, de contele Ciano, ministru de externe şi ginerele lui Mussolini”.[67]

După ore de destăinuiri şi discuţii între cei doi miniştri despre situaţia internaţională (multe discutate şi în timpul vizitei oficiale pe care o făcuse Gafencu în 4-6 martie la Varşovia, asupra cărora vom reveni pe larg cu un alt prilej) şi mai ales despre raporturile polono-germane, pe prim plan au fost puse cele româno-poloneze, Gafencu concluziona:

„M-am despărţit de el (de Beck) luând cu mine imaginea tulburătoare a unei fiinţe încăpăţânate, care lupta împotriva destinului. Turbulent în momente de acalmie şi calm în timpul furtunii, Beck avea sufletul violent şi orgolios al unui cavaler medieval. Patriotismul său era fierbinte, dar neîncrezător, preferând să se bizuie mai degrabă pe cuvântul unui adversar decât pe asigurările unui prieten. De aceea, era periculos pentru alţii (căci n-avea „prejudecata” dreptului terţilor), dar însă şi mai periculos pentru sine însuşi. Era convins că făcuse dovada unei extraordinare abilităţi degajându-şi ţara din ţesătura politicii genoveze, pentru a o lăsa la discreţia presiunilor explozive ale celui mai mare demolator al vremurilor prezente. Înclinaţia sa romantică, pe care o lua drept realism, nu era lipsită de grandoare; el avea strălucirea insolită a acelor personaje care par destinate a fi la comanda evenimentelor, când, de fapt, ele sunt deja instrumentele fatalităţii”.[68]

Concluzia trasă de rege, după vizita ministrului său de externe la Berlin, în contextul internaţional dat, a fost exprimată fără echivoc: „Trebuie să executăm, cu sfinţenie şi bună-credinţă, acordul economic (cu Germania) şi într-un conflict să rămânem cât mai mult timp neutri, căci azi nu mai avem nimic de revendicat”.[69]

Varşovia îşi va mai da încă o dată arama pe faţă, afirmând public că va sprijini ţinte revizioniste oriunde s-ar manifesta acestea. Astfel, la 19 aprilie 1939, întreaga presă polonă a dezinformat opinia publică transmiţând o ştire falsă privind „pretinsa deciziune a statelor înţelegerii Balcanice de a înapoia Bulgariei teritoriile pierdute în război”. În timpul vizitei la Varşovia a ministrului Gafencu, într-o convorbire avută cu ambasadorul bulgar, acesta a făcut aluzii la schimbarea frontierei româno-bulgare, ministrul român punându-l la punct în legătură cu propunerea neîntemeiată ce s-ar face. Cert este că Bulgaria acţiona, după modelul maghiar, de a găsi în Beck un mediator în această chestiune.

Confiscarea în România a ziarelor poloneze

Secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, Al. Cretzianu, cere imediat ambasadorului român la Varşovia să prezinte grabnic părţii polone un mesaj cu privire la: „efectul deplorabil pe care îl fac /asupra românilor/ asemenea ştiri publicate în mod proeminent de presa unui stat aliat”. Varşovia va afla, totodată, că România a fost obligată să confişte toate ziarele polone tipărite cu data respectivă. Protestul a fost transmis şi Ambasadei Republicii Polone la Bucureşti, aceasta din ordinul şi în baza instrucţiunilor date de însuşi Preşedintele Consiliului de Miniştri, Armand Călinescu.

M. Arciszewski, adjunctul lui Beck, personajul caracterizat de C. Argetoianu, în 1934, când acesta era în post la Bucureşti, că ar fi „o cutră”, a primit înştiinţarea de mai sus, fără a prezenta părţii române vreo scuză, făgăduind numai o supraveghere mai aproape a presei (poloneze) pe viitor. În diplomaţie, nu se trece cu uşurinţă peste asemenea gesturi, pentru că ele lasă urme.

Arbitrajul de la Viena din noiembrie n-a convenit lui Beck

La începutul lunii decembrie 1938, Franasovici trimite un raport la Bucureşti în care încearcă să dovedească faptul că, după Arbitrajul de la Viena raporturile polono-germane s-au mai răcit, dar nu într-atât încât să schimbe pe fond politica externă poloneză. Omul camarilei face o nouă gafă în aprecierea sa cu privire la realităţile poloneze. Raportul este încă o dovadă a amatorismului diplomatului român trimis de Carol al II-lea în fotoliul lui Vişoianu fără a cunoaşte profesia şi realităţile din ţara în care era acreditat, dar şi în cultivarea unor relaţii credibile, lipsit fiind de intuiţie politică şi geo-strategică elementară. Preciza Franasovici că în chestiunea Rusiei Transcarpatice, „Cercurile politice din Varşovia consideră problema ucraineană ca o afacere comercială, în care, la momentul oportun, trebuie negociat cu Germania spre a şti ce participare la câştig vor avea ţările interesate – Germania, Polonia şi România”.[70]

În ceea ce îl priveşte pe ministrul Beck, scrie trimisul regal, el „va continua politica externă de până acum, adică un joc de echilibru, de basculă, aplecat însă mai mult spre Germania. Cine cunoaşte directivele politice moştenite de conducătorii de atunci ai Poloniei de la Mareşalul Piłsudski, ştie că o înţelegere şi o politică cu Rusia Sovietică nu pot fi anvizajate.

În legătură cu o declaraţie polono-rusă emisă în cursul evenimentelor, Franasovici a apreciat-o drept o reacţiune caracteristică firii lui Beck, care, „după cum imediat în urma hotărârii de la München a trimis Cehoslovaciei ultimatum în chestiunea Teschen-ului, acum – în urma Arbitrajului de la Viena – a voit să atragă atenţiunea Germaniei asupra nemulţumirii sale şi asupra altor posibilităţi decât cele germane, pe care le-ar avea Polonia”.[71]

Franasovici recunoaşte că poziţia Poloniei n-a impresionat Germania. N-a intuit sub nici o formă paşii care vor urma, mai ales că nemţii aveau deja elaborate proiectele. S-a dovedit că unele au fost meticulos puse în pagină la Berlin. Ambasadorul german la Varşovia, von Moltke, îi arătase diplomatului român o hartă în care culorile Pomeraniei şi Gdańsk-ului, nu erau încă identice cu cele ale suprafeţei Reich-ului, dar care ar fi trebuit să devină, în viziunea diplomatului german, (şi el bătăios ca şi polonezii de la Budapesta) de aceeaşi culoare cu cea a Germaniei. Franasovici n-a ştiut să tragă concluzia care se impunea. Ce uşor se vedea în silueta politică a lui von Moltke o sosie a lui Orlowski de la Budapesta, care îi trecea pe la urechile lui Bossy tot felul de idei cu ţinte revizioniste. Cum de n-a reţinut ambasadorul român nimic din aluzia atât de transparentă a omologului său în ceea ce priveşte viitorul raporturilor germano-polone?

Se va afla, în curând, că Litvinov îşi dorea la rându-i să dea declaraţiilor polono-ruse un caracter ostil Germaniei, ceea ce Polonia nu putea să nu refuze.

Intuieşte corect însă ambasadorul Franasovici că: „Polonia ar dori să facă ca abcesul ucrainean să se spargă cu un moment mai devreme”, fiind conştientă că izbucnirea crizei respective nu este în funcţie de voinţa ei. De aceea îşi doreşte să fie pregătită. „Ea (Polonia) nu doreşte să grăbească acest moment, dar vrea, ca atunci când el va surveni, să nu rămână simplă spectatoare şi să participe la rezolvarea problemei”. [72]

Diplomatul român avea convingerea, nu lipsită de temei, că rezolvarea fără participarea Poloniei a chestiunii respective însemna soluţionarea în contra intereselor ei. De aceea problema ucraineană rămânea prezentă în mintea tuturor conducătorilor Poloniei, oameni politici şi militari.

Cu alte cuvinte, cercurile politice din Varşovia puneau problema ucraineană pe tarabă, urmând ca detaliile să fie negociate cu Germania cât se poate de riguros, pentru a hotărî ele participarea la câştig a ţărilor interesate – Germania, Polonia şi România.

Varşovia va lua măsuri ca nu cumva 90% dintre beneficii să rămână Germaniei şi numai restul Poloniei şi României (aceasta bineînţeles admiţând ipoteza că România s-ar ralia planului germano-polon).

Cu raportul întocmit de el, Franasovici mai dovedeşte o dată că diplomaţii de obicei nu au puterea de judecată a istoricilor, singurii capabili să tragă din evenimentele în joc judecăţi ori premoniţii pentru viitor. Devenise cât se poate de clar că Germania, la rândul ei, nu va mai avea răbdare, iar drept recompensă pentru rapoartele sale, Franasovici va fi trimis în plină criză internaţională să reprezinte România la Paris.

Acestea şi altele se văd cât se poate de clar într-o notă de convorbiri,pe care Franasovici /sau un diplomat din centrala M.A.S/ a întocmit-o pe 16 decembrie, în timpul unei vizite făcute de ambasador în ţară, pentru a discuta cu siguranţă ultimele evoluţii din politica externă poloneză, cu repercusiuni şi asupra României, din care rezultă:

1) Hotărârea luată de autorităţile poloneze de a nu mai tolera lanţetelegermane (lanţetă – instrument chirurgical constând dintr-o lamă cu două tăişuri, folosit la vaccinări şi operaţii – N.M.). Pentru elucidarea situaţiei, partea polonă avea în vedere efectuarea unei vizite a lui Beck în Germania sau a lui Ribbentrop în Polonia. Pe agenda convorbirilor se prefigurează a fi abordată problema rusă, în special cea ucraineană. Varşovia avea două ipoteze de lucru: „Dacă propunerile Germaniei vor fi convenabile, Polonia este dispusă să meargă „à fond” cu ea. Dacă nu, vor duce la o schimbare de front de 180 de grade”.

2) „Chestiunea Cehoslovaciei – în fapt a Rusiei Subcarpatice – nu este sfârşită. Armata polonă ar intenţiona, dacă autorităţile polone nu obţin un răspuns categoric la cererile ei, să păşească la ocuparea în circa 10 zile a Rusiei Subcarpatice, Varşovia motivând că aceasta ar fi pe placul Franţei şi Angliei, ca un baraj împotriva Germaniei. De asemenea, Italia ar fi favorabilă acţiunii Poloniei”.

3) La Varşovia se aprecia că România nu va ceda, deoarece autorităţile româneşti doreau ca Ungaria să nu fie cea care să ocupe provincia respectivă, lucru care la Galaţi, după cum am văzut, nu s-a dorit. La Varşovia se mai sublinia că România nu va avea altceva de făcut decât să meargă alături de Reich, deoarece are Ungaria în spate, ţară care poate fi oricând asmuţită şi susţinută de Germania împotriva ei.

4) În ceea ce priveşte tratatul polono-român (care funcţiona din 3 martie 1921), acesta priveşte numai partea defensivă faţă de o agresiune rusă, ceea ce nu va fi cazul pentru a fi modificat.

5) Prin misiunile diplomatice poloneze din Stockholm, Praga, Budapesta, Paris, Roma etc., Polonia caută a fi pregătită atmosfera nemulţumirii Varşoviei faţă de Berlin, pentru ca Reich-ul să-şi dea seama că ea este într-adevăr nemulţumită şi că nu mai este hotărâtă să accepte starea de fapt a unei guerile ca cea de azi.

6) Contele Ciano va propune Ungariei, între altele, să intre în pactul anti-comintern.

Cererile lui Ribbentrop adresate Poloniei prin ambasadorul polonez la Berlin, J. Lipski, la 24 octombrie 1938, despre care în România nu s-a ştiut nimic, privind asigurarea unor „facilităţi” solicitate de Germania în comunicarea acesteia cu nemţii din Gdańsk, a devenit scânteia, care va declanşa pârjolul.

Şeful diplomaţiei poloneze, după concediul de sărbători şi de Anul Nou, petrecut la Monte-Carlo, debutează în noul an 1939, în plan extern, cu o vizită în Germania, unde se va întreţine cu Hitler şi von Ribbentrop.

În ciuda demersurilor insistente ale lui Grigore Gafencu, noul şef al diplomaţiei române, de a afla prin trimisul român la Varşovia unele aspecte privind poziţia lui Hitler cât şi a raporturilor polono-germane, telegramele şi informaţiile primite de centrala Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, până la vizita pe care ministrul român o va face, la începutul lunii martie 1939 la Varşovia, ca valoare informativă au fost destul de „subţiri”, în general insignifiante, la fel ca şi informările asigurate direct de Raczyński la Bucureşti.

Nu vom trece cu vederea informarea care a venit pe filiera Arciszewski, din care reţinem o anumită subestimare a capacităţilor militare româneşti din partea fostului ministru polonez la Bucureşti, cu privire la dotarea armatei române şi şansele de izbândă ale acesteia, ba chiar o tentă jignitoare, mai puţin uzitată direct, la nivelul respectiv. Nu i se poate nega rolul omului de dialog pe care îl avea Franasovici, fie şi în postura de „informator” al său, că nu se manifesta a fi sincer!

De pe alte canale, la Bucureşti se ştia că România era puternic vizată de acţiunile revizionismului german. Regele şi guvernul simţeau nevoia să îşi definească mai bine politica externă, mai ales în urma gafelor comise de Carol al II-lea la întoarcerea din Germania, care prin ordinul dat de suprimare a comandantului Gărzii de fier şi a numeroase căpetenii ale acesteia a produs o criză extrem de puternică în raporturile româno-germane.

Cu un nou şef al portofoliului la externe, la sfârşitul anului 1938, în ziua de 28 decembrie, Consiliul de Coroană hotărăşte ca, în domeniul politicii internaţionale, România să promoveze o politică „de destindere şi de paşnică organizare a păcii în bazinul dunărean”.

Să fie acesta un răspuns la avertismentul lui Iorga din mai 1938 în care spunea: „Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”?

A doua zi, la 29 decembrie, Grigore Gafencu a prezentat un expozeu la Radio Bucureşti în care face un bilanţ al politicii internaţionale româneşti din această perioadă grea. Abordează, printre altele, şi problema relaţiilor României cu vecinii. La acest capitol el a spus bine articulat: „România îndeplineşte paşnicele ei îndatoriri faţă de vecinii săi şi cu toate Statele ce o înconjoară pe temeiul unei desăvârşite neatârnări şi a deplinei ei integrităţi teritoriale. Sunt bunuri câştigate cu sânge şi pe bună dreptate. Ele constituie un patrimoniu sfânt. Nici un român nu va îngădui ştirbirea lor. Ţinându-se departe, de curentele ideologice, cari frământă şi uneori însângerează Europa, România va respinge cu toată hotărârea orice amestec din afară în treburile ei de Stat, ca şi orice uneltire ce ar tinde să tulbure gândul ei şi viaţa ei, să slăbească aşezămintele, puterea de apărare, unitatea sufletească şi credinţa ei în libera împlinire a înaltei ei meniri”.[73]

Presiunile din exterior au fost însă prea mari ca această linie înţeleaptă să poată fi menţinută.

(Dr. Nicolae MAREŞ. Scriitor – publicist, fost diplomat)

[1] N. Iorga, O viaţa de om aşa cum a fost, Editura Minerva, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, ed. Minerva 1984:

[2] N. Iorga, Memorii, vol. 1-VII, Paul Editions, Bucureşti 2018

[3] Apud, Nicolae Mareş, Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939), Editura Bucureştilor, 2010, pp. 59-112. Anexă – 286 documente din Arhiva MAE (AMAE)

[4] Idem, p. 112.

[5] Constantin Vlad, Diplomaţia secolului XX, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti 2006, pp.102-108

[6] cf. Istoria politicii externe româneşti în date, Editura enciclopedică, Bucureşti 2003, p. 307

[7] Idem p. 298.

[8] Nicolae Mareş, Titulescu – ctitor al României Mari, Vatra veche, martie 2021 pp. ; idem, Titulescu şi Polonia, manuscris.

[9] Nicolae Iorga, Memorii, vol. 7, p.72-73 /Varşovia, 26 august 1932/: „Impresia pe care o am e că acest om /Jozef Beck – N.M./ nu ne iubeşte. Îi trebuie minciuna păcii, chiar dacă ar fi să rupem din trupul nostru pentru a i-o procura. Vorbeşte franţuzeşte cu oarecare greutate şi nu pare a fi deosebit de inteligent”.

[10] Idem, A se vedea înserată în lucrarea de mai sus: Radiografiile lui Vişoianu despre politica externă poloneză, pp.44-49

[11] AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, telegrama 2984, Varşovia

[12] Idem, Fond 71 Ungaria, vol. 468, f. 61; Raul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, II, Humanitas, 1993, pp. 69-72.

[13] Idem, Dosare Speciale, AMAE, vol. 39, f. 115 (1938-1939).  

[14] Cf. Nicolae Mareş, Alianţa….doc. 1-15 pp.291-324

[15] Cf. N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 – Inedit, ediţie Andrei Pippidi, Humanitas, Bucureşti, 2019, p. 36.

[16] Nicolae Petrescu-Comen, fost ambasador în Germania, ministru al afacerilor străine în 1938.

[17] Cf. idem, p. 96.

[18] AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 177-179; Alianţa doc. 1.

[20] AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 177-179

[21] Cf. Nicolae Mareş, op. cit. Documente

[22] Ibidem Documente

[23] Idem, f. 115

[24] Raoul Bossy, op. cit. pp. 76-77; idem Dosare Speciale, vol. 39; idem. Nicolae Mareş, op. cit. documente

[25] Raoul Bossy, op. cit.; idem AMAE, Fond 71 Polonia, vol. , f.456

[26] AMAE, Varşovia, tg. 58194; Alianţa…doc. 5, p. 306;

[27] Cu regret, aceste aspecte lipsesc, Carol al II-lea nu le surprinde în memoriile lui. Cf. Carol al II-lea Regele României, Însemnări zilnice vol. I , Bucureşti, ed. Scripta, 2001, /monarhul ocupat fiind mai mult „de aranjatul casei” şi de programul de „cinematograf cu Duduia” ori de „curse de automobil cu Mihăiţă”, încât caietul VI din vol. I, se încheie la 3 septembrie 1938/; iar vol. II, caietul 8 l-a început numai la 13 martie 1939; mărturiile monarhului despre evenimente extrem de importante lipsesc din scrierile sale. Cu atât mai preţioase pentru sfârşitul anului 1938 şi începutul anului 1939 devin, Memoriile lui Iorga, Însemnările lui Bossy etc. la care noi apelăm cu generozitate.

[28] AMAE, Fond 71, vol. 8, f. 190; Alianţa…doc. 713

[29] AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 191-192.

[30] AMAE, Dosare Speciale, vol.39, f. 4

[31] Alianţa…tg. 4282, semnată Franasovici de la Varşovia din 1 octombrie, Op. cit. p. 320

[32] Idem. doc. 13, pp. 318-319 din Alianţa. A se reţine nota la document, prin care autorul explică adevărata atitudine a Poloniei şi modul cum a acţionat Ungaria.

[33] Dokumenty i materiały z przedednia drugiej wojny światowej (Documente şi materiale din ajunul celui de Al II-lea Război Mondial) Warszawa, 1956; idem – Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate, p. 77.

[34] Norman Davies, Istoria Poloniei din 1795 până în prezent, Polirom. 2014, p. 347

[35] Idem, p. 347.

[36] Alianţa p. 322; Jovan Ducic, Rapoarte diplomatice din Bucureşti (1937-1938), Editura Universal Dalsi, Bucureşti 1998, pp. 259-264

[37] N. Iorga, idem, p. 91

[38] Idem, doc. 16, pp. 124-125

[39] AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 71-79

[40] Idem, Alianţa…Document 20, pp. 331-333; Idem Dosare Speciale cit. ff. 71-79, cu indicaţii separate pentru Belgrad

[41] Idem, p. 333

[42] Alianţa…Doc. 21 din 5 octombrie, pp. 333-334

[43] Alianţa…Doc. 21 din 5 octombrie, pp. 333-334 şi în continuare

[44] Idem, doc. 23 din 5 octombrie, p. 336

[45] Intrat la propunerea premierului I. I. C. Brătianu în diplomaţie, a reprezentat ţara, ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Berna (1923-1928), la Berlin (1928-1930), la Vatican (1930-1932) şi din nou la Berlin (1932-1938).

[46] Alianţa…Doc, 25, p. 338

[47] Nicolae Mareş, Relaţii… op. cit. Doc. 27, pp.339-343, idem Dosare Speciale, vol. 39, ff. 117-122

[48] Alianţa…Raport 27, pp. 340-344; AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, ff. 117-122

[49] Idem, Raport 29, p. 347

[50] Idem, ff. 243-244

[51] Alianţa … Doc. 33, 34, 35, pp. 254-258

[52] AMAE, idem, f. 243-244.

[53] Alianţa… Doc. 33, p. 354

[54] Idem, doc. 34, p. 357

[55] Alianţa… Doc. 47, pp. 377-378

[56] Idem, doc. 47

[57] Idem, doc. 48, p. 378-379

[58] Idem doc. 36, p. 362

[59] Idem, note, pp. 362-363

[60] Carol al II-lea, În zodia satanei, Bucureşti, 2008

[61] AMAE, Fond 71 – Polonia, vol. 8 fila, 240; idem Nicolae Mareş, Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate, Editura Bucureştilor, 2010, p. 90.

[62] Apud, Nicolae Mareş, Alianţa româno-polonă…p. 99

[63] Idem, op. cit. p 100

[64] Idem, op. cit. p. 100

[65] AMAE, Legaţiunea Regală a României la Washington nr. 4380, din 11 oct.; idem, op. cit. p 100

[66] Ibidem, pp. 347-348

[67] Idem, p. 348

[68] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 62

[69] Carol al II-lea, op.cit. p. 340; idem Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate, p. 107

[70] AMAE, Fondul 71 România, vol. 69/1929-1940, f. 46-49; idem Nicolae Mareş, op. cit. pp. 107-108

[71] Ibidem, op. cit. p. 107.

[72] Ibidem, op. cit. p, 108.

[73] Ibidem, pp. 107-108