Dragoste cu rădăcina în pământ şi capul în nori

Să nu ne lăsăm păcăliţi de aparenţe. Sub coaja lor viu colorată, tare, uneori ţepoasă, alteori cu unduiri de catifea, legumele ascund poveşti pasionale, ritualuri mute, străfulgerări amoroase. Botaniştii ne spun, cu argumente ştiinţifice bazate pe mai mult de trei secole de trudă, căutări, clarificări şi experimente, că plantele care produc fructe pot fi monoice, dioice sau hermafrodite, adică au ceea ce se numeşte astăzi „gen”. Cu alte cuvinte, un bostan oarecare îşi poartă iubirea în sine, în timp ce umilele dude sunt nevoite să meargă în peţit pentru a-şi găsi perechea. Ştiţi, viaţa nu e întotdeauna roz: de exemplu, usturoiul, acest rege al aromelor, care dă gust celor mai umile ciulamale, este steril, neputându-se reproduce decât prin diviziune. Bine, la cum miroase, e greu să-şi găsească perechea, fiind condamnat la clonare eternă, ca într-un roman distopic a cărui acţiune are loc în cuhnie. Fiecare soi de zarzavat este o telenovelă care începe şi se termină într-un singur sezon; pleacă de la sămânţă şi sfârşeşte în tigaie sau cratiţă. Nimeni nu e interesat de dramele amoroase ale unui morcov sau ale unei pătlăgele, nimănui nu-i pasă de seceta, arşiţa, preaplinul de apă sau lupta cu dăunătorii cărora sunt nevoite să le facă faţă aceste roade pentru a supravieţui şi a ajunge frumos aşezate pe taraba precupeţelor de unde ajung mintenaş direct în blidele şi mai apoi în burţile noastre, victime neajutorate ale unui genocid botanic. Într-o lume prea puţin preocupată de propriul viitor, în care dragostea e incertă, confuză şi deseori sponsorizată de aplicaţii mobile sau carduri de credit, legumele rămân ultima redută a dragostei. Se iubesc fără declaraţii, dar cu flori, multe flori. Nu practică nicio formă de ghosting, fiindcă n-au cum să plece. Au rădăcini: iată ceva ce am putea învăţa de la ele în timp ce le înfulecăm nepăsători.

O altă lecţie: porumbul. Acest gentleman băţos şi egoist, cu frizură din mătase blondă, este un Don Juan mai narcisist decât personajul original. Are flori bărbăteşti sus, flori femeieşti în partea de jos a vrejului, şi îşi aruncă polenul în vânt cu speranţa că vreo floare mai slabă de înger o să-l prindă. Un echivalent vegetal al situaţiei „Eu încerc, dacă iese, bine, dacă nu, nu”. Îşi ajunge sieşi. Parcă ar fi frate cu mulţi dintre semenii noştri. Şi nu e singurul exemplu. Cu toată virilitatea lui falică, prazul e un schimnic. Ardeiul, în schimb, naşte controverse. Am aflat deunăzi că gogonatul cu trei lobi în vârf este „băiat”, iar cel cu patru lobi e „fată”. Da, dar eu am găsit mai ieri unul cu doi lobi şi un altul cu cinci. Pentru a rămâne în limitele dictate de „politically correctness”, nu voi face niciun comentariu maliţios, însă, ca adept al ştiinţei şi al regulilor ei logice şi imuabile, o întrebare mă va bântui multă vreme de aici înainte: există oare ardei non-binari? Cred că nu e bine să ne referim la unii oameni ca fiind legume sau să-i asemănăm cu acestea. Dacă nu dai din mâini, nu-ţi urli dragostea pe Instagram şi nu apari în reality-show-uri, nu înseamnă că nu iubeşti. Desigur, te poţi referi la cineva spunând că e gras ca un gogoşar, are un cap sec ca o tărtăcuţă, un nas ca un cartof ori urechi ca foile de varză. Poate că într-o zi, vom învăţa să apreciem sexul legumelor nu doar ca pe un fapt biologic, ci ca pe o lecţie de simplitate, naturaleţe şi discreţie. Poate vom învăţa să iubim aşa cum o fac ele: fără întrebări, fără orgolii, cu discreţie, naturaleţe, îngăduinţă şi o înflorire sinceră. Fiindcă trăim cu capul în nori şi nu avem rădăcini. Oricât de simplu ar fi alcătuite, plantele nu trăiesc doar biologic. Pentru a fi asemenea lor, nu avem nevoie decât de mai multă răbdare şi mai puţină ură de sine. Ca să nu sfârşim lamentabil, lâncezind ca o garnitură sleită în maioneza tăiată care bălteşte, nedorită de nimeni, într-un blid de lut cu pretenţii de farfurie din porţelan fin. (Dragoş CIOCĂZAN)