Miliţa PETRAŞCU – cea mai înzestrată femeie-sculptor a României din secolul XX

De ce nu se comunică întregii naţiuni că decoraţia murală a fântânii Mioriţa îi aparţine Miliţei, încă din anul 1927, când a conceput proiectul? – se întreabă, indignat şi patetic, Adrian Costea. „De ce nu se aduce, la fel, la cunoştinţa întregii lumi, existenţa a aproximativ 15 monumente funerare, printre care şi cel al Ecaterinei Teodoroiu, din 1955, executate tot de Miliţa Petraşcu? Sau de faptul că a realizat peste 2.000 de lucrări, dintre care peste 500 au fost busturi? De ce nu se vorbeşte de marea colaborare şi prietenie dintre Miliţa Petraşcu şi Marcel Iancu, relaţie care stă la baza inventării Dadaismului, a construcţiei şi decorării a numeroase clădiri care au schimbat faţa Bucureştiului, înainte de Al Doilea Război Mondial, şi de ce nu se vorbeşte de casa-atelier, pe care Miliţa şi-a construit-o în 1937, împreună cu Marcel Iancu, pe strada Pictor Negulici (şi care ar fi trebuit să devină muzeu-n.a.)? De ce nu se vorbeşte de faptul că în 1950 Miliţa a fost expulzată din propria-i casă şi aruncată ca o cârpă, pe drumuri? De ce nu se vorbeşte că, în acel moment, din casa ei au dispărut, fără urmă, lucrări, acte, documente, tablouri, schiţe, cărţi şi obiecte personale?”… „Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare – îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă. Fineţea şi delicateţea sa mă înduioşau adesea, iar sinceritatea ei m-a făcut de foarte multe ori să plâng. Din spatele biroului de la mezanin, mă fixa cu o privire de oţel şi, cu ochii întredeschişi, trimitea spre mine valuri de ordine, comenzi, sfaturi, critici şi amintiri, totul într-un amalgam care putea să dureze câteva ore. Am cunoscut, însă, şi o privire de multe ori mirată şi naivă, dar şi neîncrezătoare. În afară de privire, un lucru care mă lua întotdeauna prin surprindere, era râsul ei inegalabil, instantaneu, fulgerător, ironic, dar şi de o indefinibilă tandreţe. Am surprins-o de nenumărate ori trecând prin momente de mare tristeţe, mai ales atunci când, cu o lupă, se uita la ultimele scrisori şi fotografii, care o legau de un trecut ce părea să fie foarte îndepărtat”.

Miliţa Petraşcu, cunoscută şi drept Miliţa Pătraşcu, sau, sub ortografia specifică epocii, Militza Pătraşcu, s-a născut la 31 decembrie 1892, la Chişinău. Ea a fost o artistă plastică, sculptoriţă şi portretistă, maestră în arta portretului, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României în secolul XX. A copilărit la Nisporeni. Studiile liceale le-a făcut la Chişinău, după care s-a înscris la Şcoala de Arte Plastice „Stroganov” din Moscova, unde studiază sculptura în anii 1907-1908, în atelierul profesorilor Konionkov şi Dziubanov. Neliniştită în sufletul său de artist, în anul 1909, Miliţa studiază şi Literele alături de Filosofie la Institutul „Bestujev” din Sankt Petersburg. În 1910 pleacă la München, unde lucrează în Academia de pictură sub îndrumarea maeştrilor avangardei, Wassily Kandinsky şi Alexei von Jawlensky, şi ia contact cu echipa de creaţie a revistei germane „Jugend”. Din Germania pleacă la Paris, unde lucrează în atelierele lui Henri Matisse şi Antoine Bourdelle (1910-1914). În 1919 participă la „Salonul Independenţilor” cu un bust (sculptură). Se ştie că a fost elevă a lui Constantin Brâncuşi, în al cărui atelier din Paris a început să lucreze în 1919. Constantin Brâncuşi îi devine ghid în lumea sculpturii moderne. Amprenta personalităţii artistice a Miliţei Petraşcu poartă urme uşor sesizabile ale măiestriei lui Brâncuşi, reprezentând pentru ea un câmp magnetic în care a gravitat toată viaţa. În 1925 se căsătoreşte cu Emil Petraşcu şi se stabileşte la Bucureşti. Se încadrează în mişcarea de avangardă a grupărilor „Contimporanul”, „Grupul nostru”, „Criterion”, şi tot în 1925 participă la expoziţia internaţională organizată la Bucureşti de revista „Contimporanul”. Compoziţia „Joc de pisici” îi este premiată. În 1927 realizează mozaicul „Fântânii Mioriţa” din Bucureşti. La cea de a doua expoziţie a „Contimporanului” din 1930 în Sala „Ileana” expune alături de Marcel Iancu, Irina Codreanu. În acest an participă la Expoziţia de Artă românească din Amsterdam. În 1932 face parte din grupul de iniţiativă care organizează în Sala „Ileana” expoziţia „Arta Nouă”. În cadrul Salonului Oficial din acelaşi an prezintă portretul actriţei Marioara Voiculescu, iar în căutarea unor noi posibilităţi de exprimare artistică se duce în Iugoslavia unde studiază opera sculptorului Ivan Mestrovic. În anul 1933 participă la Expoziţia mondială de artă futuristă de la Roma şi la a treia expoziţie a „Contimporanului” în Sala „Mozart„. În anii următori expune în Germania, Italia, Austria, Anglia şi Franţa. Expune şi în diverse saloane basarabene, realizând în 1938 bustul lui Zamfir Arbore, expus la Chişinău, dar care după 1940 a dispărut.

Sculptura Miliţei Petraşcu reprezintă, în primul rând, un act de rezistenţă în faţa distrucţiei imaginii. Demersul său păstrează ambiţiile instantaneului şi rigorile compoziţiei clasice, întâlnite deopotrivă în arta începutului de secol. Acest lucru o va ajuta, în lunga perioadă în care lucrează cu Brâncuşi, să se apere de tentaţia imitării marelui maestru şi să nu încerce gestul simplu al abstracţiei. Miliţa Petraşcu dovedeşte inteligenţa formaţiei şi măsura dictată de temperamentul său, preluând din lecţia lui Brâncuşi abia sesizabilele deviaţii formale, care dau prospeţime lucrărilor sale.

Portretele reprezintă un capitol vast în opera Miliţei Petraşcu, mai ales după epuizarea fazei avangardiste în jurul anului 1930. Într-un mediu artistic în care sculptorii de talent nu lipseau, ea se impune şi devine o portretistă foarte solicitată. Cu prilejul expoziţiei din 1934 organizată împreună cu Marcel Iancu, criticul de artă Petru Comarnescu scria: „Însuşirea principală a Miliţei Petraşcu rămâne calitatea de temelie a sculpturii însăşi: cultul formei pline, legată de spaţiu şi lumină”. Artista nu caută în chipul celui portretizat o dominanţă expresivă, ci reconstituie, în ansamblul detaliilor, atributele unei personalităţi. Portretul actriţei Elvira Godeanu, goală până la brâu, este naturalist şi discret hieratic în acelaşi timp, preluând îndrăzneţ şi neconvenţional tipologia clasică a bustului fără braţe. Portretul în marmoră al unei alte actriţe cunoscute, Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu, expus la Salonul Oficial din 1934, încalcă de asemenea uzanţele timpului, în care nu era permis ca portretul unei persoane clar individualizate, bine cunoscute în lumea bucureşteană, fie ea şi actriţă, să fie reprezentată cu sânii goi. Nimic frivol însă în această remarcabilă sculptură! Monumentalitatea şi statismul acestui portret trimit la antichitatea clasică, în numele căreia nuditatea putea fi acceptată. De la figuri generice, care suportă trimiteri vag simbolice cum e „Steaua nordului” sau de la posibilul autoportret cu titlul „Mască” şi până la portretele din anii de maturitate unde particularizarea fizionomică şi caracteriologică şi conţinutul emoţional devin prioritare, Miliţa Petraşcu a testat neobosită multiplele posibilităţi ale unui gen artistic deosebit de dificil.

Ca un exemplu de „monumentalitate”, Monumentul Eroilor Regimentului 13 Artilerie din Constanţa, bulevardul Tomis, este o creaţie a artistei din 1925. Este format dintr-o coloană de trei metri susţinută de un soclu hexagonal de 75 cm, în capătul căreia, pe un glob metalic stilizat, se află un vultur de bronz cu aripile desfăcute. O copie a monumentului se află la Muzeul de Artă din Constanţa. În anul 1936, Militza Petraşcu a ridicat la Târgu Jiu un monument în onoarea Ecaterinei Teodoroiu: „Mausoleul Ecaterina Teodoroiu” în forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viaţa şi activitatea militară a „Eroinei de la Jii – Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu”. Basoreliefurile de pe feţele laterale ale sarcofagului sunt organizate astfel: pe faţa dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieţii din satul ei natal; pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetaşii dintre care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două feţe ne-o înfăţişează în război, pornind la atac cu plutonul şi momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldaţi. În cele patru colţuri, veghează patru femei în costum naţional, ţinând în mâini câte o cunună de lauri.

 „Fântâna Mioriţa” a fost inaugurată cu prilejul expoziţiei „Luna Bucureştilor 1936”. Monumentul este executat din granit de Dobrogea. Faţadele monumentului prezintă frize de mozaic alb şi negru, fixate în piatră, ilustrând scene din balada Mioriţa. Pe una dintre părţi sunt reprezentaţi cei trei ciobani şi cele trei turme de oi, iar pe cealaltă parte este reprezentată nunta stăpânului Mioriţei şi moartea acestuia. „Bustul lui Alexandru Odobescu”, amplasat în „Rotonda scriitorilor” din Parcul Cişmigiu din Bucureşti, a fost inaugurat în 1943. Miliţa Pătraşcu a realizat şi bustul de bronz de pe mormântul marii actriţe Maria Filotti, de la Cimitirul Bellu, care fost furat. Tot de mâna ei a fost plămădit bustul lui Constantin I. Nottara. Sculpturi ale sale sunt expuse şi la Muzeul „Zambaccian” din Bucureşti şi la Muzeul de Artă din Tulcea. La Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, Miliţa Pătraşcu este prezentă cu trei busturi: Octavian Goga, Mihail Sadoveanu şi Tudor Vianu. În data de 25 aprilie 2001, în Piaţa Dorobanţi din Bucureşti s-a inaugurat parcul „Constantin Brâncuşi”. Pe locul unde altădată se afla „Statuia Lupoaicei” din Bucureşti, a fost amplasat un bust (bronz) al lui Brâncuşi, realizat de Miliţa Pătraşcu, o donaţie a Fundaţiei Franco-Române Internaţional către municipiul Bucureşti. Printr-o hotărâre din 2002, Ministerul Culturii şi Cultelor a alocat fonduri pentru realizarea unei copii a bustului „Chip de fată” de Militza Pătraşcu, spre a fi donată domnului Gilbert Money Câmpeanu, deţinătorul arhivei originale „Nicolae Titulescu”.

Miliţa Petraşcu şi soţul ei, Emil Petraşcu (1890 – 1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriţi de Securitate. „Petraşcu Miliţa, împreună cu soţul ei, au fost suspectaţi de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieşit însă că întreţin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuţii duşmănoase. Pentru stabilirea activităţii duşmănoase s-a folosit agentul «Ionescu” şi T.O. În urma documentării activităţii duşmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultăţii de Drept din Bucureşti. După demascare au continuat cu aceleaşi calomnii duşmănoase la adresa regimului din ţara noastră şi URSS.”.

Urmărită de securitate în „acţiunile sale duşmănoase”, Miliţa Petraşcu – cea mai înzestrată femeie-sculptor a României din secolul XX – ne-a lăsat moştenirea sa artistică de pe acest pământ drept continuatoarea ideilor sale creative şi a plecat un timp spre a aduna mai multă inspiraţie în lumea stelelor, pe 25 ianuarie 1976.

Noi suntem datori să păstrăm opera sa artistică, dar şi onoarea de a fi avut o astfel de sculptoriţă, urmaşă directă a marelui artist cosmic, Constantin Brâncuşi. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; eroiiromanieichic.ro; enciclopediaromaniei.ro; rri.ro; gorjeniiluibrancusi.ro; mvu.ro; icr.ro; artistiromani.worldpress.com

Bibliografie: Maia Cristea-Vieru: Miliţa Pătraşcu sau modernitatea clasicului (1982); Simona Nistor: Miliţa Petraşcu, 1973; Maia Cristea-Vieru: Miliṭa Petraşcu sau modernitatea clasicului, cu prefaţă de acad. Ion Irimescu, Editura Litera, 1982; Ioana Vlasiu: Studiu introductiv la albumul Miliţa Petraşcu, 2005, Editura Arc;