Cum ne păstrăm mitocondriile

Ştiţi vorba aia cu „nu ştiu, dragă, ce am, sunt obosit, n-am chef de nimic, mă simt gol pe dinăuntru”? Felicitări, tocmai aţi descris o mitocondrie în pragul colapsului existenţial. Asta dacă mitocondriile ar avea timp să simtă ceva. Dar n-au. Ele produc energie. Non-stop. Ca o imprimantă defectă care scoate fulgere de adenozin-trifosfat în loc de coli mototolite, în timp ce tu stai tolănit pe canapea şi molfăi, apatic, floricele în faţa televizorului. De ce ne-ar interesa un corpuscul microscopic despre a cărui existenţă n-a prea auzit nimeni? Pentru că anxietatea, oboseala cronică, lipsa de motivaţie sau a chefului de viaţă (poate doar o ţâră în weekend, dar nici atunci, dacă plouă sau dacă nu ţi-a intrat salariul pe card) sunt provocate de bălăceala haotică, cauzată de stres, a micuţelor particule în citoplasma propriilor celule. Am învăţat despre ele la orele de biologie, într-o vreme când stresul nu părea a fi o problemă. De fapt, habar n-aveam ce-i ăla. Micile „fiinţe” nefericite din interiorul celulelor noastre, muncind fără pauză, ca angajaţii unei corporaţii. Nu dorm, nu cer salariu, nu fac grevă, nu au sindicate sau psiholog. Tot ce vor e să nu le bombardezi cu stres, junk food şi gânduri precum „mai beau o cafea, mai iau o gură de bere, mai trag o ţigară, doar n-oi muri din atâta lucru!”. Toată lumea e stresată. Dacă ţi se pare că nu eşti stresat, asta se întâmplă pentru că nu ai timp să te gândeşti la stres sau nu-ţi dai seama în ce hal ai ajuns. Dacă tu, ca tot, ca fiinţă complexă, ai o reacţie isterică în momentul în care primeşti noua factură la curent, imaginează-ţi ce e în sufletul mitocondriilor. Doar că nu le auzi cum urlă. Răul din exterior pătrunde în interior şi le decimează, le mistuie. Pentru tine, e haos emoţional, pentru ele e sfârşitul dureros, în tăcere. Burnout? Nu. Diferenţa între „nu prea am chef să muncesc” şi „astăzi am murit de mai multe ori”. Corpul nostru e o corporaţie. Mitocondria e fochistul din beci care îl ţine în viaţă. Fiecare dintre noi nu este nimic altceva decât un CEO leneş, care îşi urlă, din rărunchi, frustrările, uitând că nu a cumpărat cărbuni şi focul s-a stins.

Suntem castele de nisip, fiindcă existenţa noastră depinde de atât de puţin: auzim marea, dar nu suntem conştienţi de apropierea valului care ne va nărui. Omul e o făptură vanitoasă şi nu pricepe că viaţa îi depinde un fir de păr, de lucruri mărunte şi în general nevăzute: un somn bun, fără i-phone pe noptieră, hrană culeasă din natură, nu din sere axate pe hidrocultură ori din laboratoare, fără Tik Tok, reclame şi propagandă, mişcare cât mai multă – a da scroll nu înseamnă mişcare –, fără stimulente artficiale. Trebuie să ne achităm facturile, dar nu aşa. Să ne păstrăm mitocondriile, să le respectăm. Pare amuzant, însă nicio altă fiinţă de pe planetă nu este mai ignorantă în privinţa unui adevăr simplu: lucrurile mici, nevăzute, neauzite, sunt cele care contează. Considerăm că toate nimicurile au o importanţă capitală, şi neglijăm chestiunile mărunte: „Stres celular? Ce prostie!”. Căutăm un „vibe” potrivit şi ne risipim în cele patru vânturi. Jung avea dreptate: Nu devenim luminaţi imaginându-ne figuri de lumină, ci conştientizând întunericul din noi. A căuta întunericul din sine nu e o cădere. E eliberare. E momentul în care încetăm să ne mai minţim că suntem doar lumină. E curajul de a accepta că suntem şi durere, şi fragilitate, şi dorinţă, şi haos, că lumina fără întuneric poate duce la un accident optic al conştiinţei. O minciună confortabilă. Ne imaginăm întregi, neluând în seamă părţile la fel de materiale, dar invizibile din noi. Am ales spre exemplificare mitocondriile. Putea fi vorba despre o mulţime de alte lucruri, la prima vedere insignifiante. A ignora nevăzutul înseamnă a sta într-o vitrină, gol, obosit, plictisit. Suntem ecoul şoptit al propriilor părţi întunecate. Firul de praf nebăgat în seamă se poate transforma într-o furtună. Doar aşa ne putem ţine departe de marginea prăpastiei. Peste tot în jur sunt îngeri muţi. Trebuie doar să îi ascultăm. (Dragoş CIOCĂZAN)