Printre deţinătorii Premiului „Nobel” se numără şi mari personalităţi de origine română. George Emil PALADE, Premiul „Nobel” pentru Fiziologie şi Medicină în 1974, medicul român Ioan MORARU, copreşedinte al organizaţiei „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, împreună cu americanul Bernard Lown şi rusul Mihail Kuzin au câştigat şi ei Premiul „Nobel” pentru Pace în 1985, Elie WIESEL a câştigat Premiul „Nobel” pentru Pace în 1986, Herta MULLER, Premiul „Nobel” pentru Literatură în anul 2009, iar Ştefan W. HELL, Premiul „Nobel” în domeniul Chimiei în anul 2014. Printre cei care au fost la un pas de a câştiga Premiul „Nobel” se mai numără şi Constantin PAULESCU, Lucian BLAGA, Ştefan PROCOPIU şi Gheorghe BENGA. Mai avem, din latura noastră aromână, pe MAICA TEREZA, laureata a Premiului „Nobel” pentru Pace în anul 1979, Giorgos SEFERIS – laureat al Premiului „Nobel” pentru Literatură în anul 1963, şi Odysseas ELYTIS – laureat al Premiului „Nobel” pentru Literatură în anul 1979.
Dar românul Petre CĂPIŢĂ, care a luat Premiul „Nobel” pentru fizică în 1978, a rămas total necunoscut în ţară, iar în dicţionare apare ca fiind un savant rus. Cu toate acestea, originile sale sunt cât se poate de româneşti-basarabene, el fiind toată viaţa şi un vorbitor fluent al limbii române. A luat Premiul „Nobel” pentru fizică în 1978, dar pentru Uniunea Sovietică, cu toate că familia sa era originară din Moldova românească şi cunoştea la perfecţie limba străbunilor săi. În dicţionare îl veţi găsi trecut ba cu numele rusificat, ba în forma folosită de occidentali în limba engleză. Dar pe el l-a chemat, pur şi simplu, Petre Căpiţă, unul dintre marii savanţi ai secolului 20.
Cine era românul care a luat Premiul „Nobel” pentru fizică în 1978? De ce e total necunoscut în ţară? Viaţa şi activitatea sa n-au fost popularizate aproape deloc, nici măcar de instituţiile ştiinţifice-culturale competente. Rădăcinile sale româneşti sunt indubitabile, dovadă şi faptul că a cunoscut şi a vorbit la perfecţie limba română.
Fizicianul Petre Căpiţă s-a născut la 8 iulie 1894, în oraşul Kronstadt, situat la 30 km de Sankt Petersburg, pe insula Kotlin din Marea Baltică. Tatăl său, originar dintr-o veche familie nobiliară din Basarabia, generalul Leonid Petrovici Căpiţă, a fost inginerul şi constructorul fortificaţiilor de la Kronstadt. Mama sa, Olga Ieronimovna (cu numele de naştere – Stebniţkaia), de asemenea de obârşie basarabeană, a fost filolog, specialistă în domeniul folclorului şi literaturii pentru copii. Despre originea românească a familiei a vorbit, în 2008, în momentul în care era aniversat la împlinirea vârstei de 80 de ani, chiar unul dintre fiii marelui savant, Serghei Petrovici Căpiţă, el însuşi un renumit fizician, vicepreşedinte al Academiei Ştiinţelor Naturale din Rusia: „Dacă bunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română, dacă tatăl meu (n.n. – Petre Căpiţă) şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut şi am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele”, declara acesta într-un interviu pentru mdn.md. Serghei Petrovici Căpiţă, fiul marelui savant „înnobilat” cu Premiul „Nobel”.
Revenind la Petre Căpiţă, laureatul Premiului „Nobel”, în 1905 a început gimnaziul; deşi cunoştea foarte bine Limba română, a întâmpinat greutăţi la învăţarea Limbii latine. De aceea, a ales să se retragă pentru a studia la Liceul real „Kronstadt”, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Deoarece la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenţii liceului real, Căpiţă a intrat la Facultatea de Electromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă din primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, Abram F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său. În anul 1914, Petre a plecat în Scoţia în vacanţa de vară pentru studierea Limbii engleze. S-a întors în Petrograd abia în noiembrie, fiindcă în luna august începuse Primul Război Mondial. În ianuarie 1915 a plecat ca voluntar în armată pe Frontul de Vest, ca şofer de maşină de infirmerie în cadrul detaşamentului infirmier al Uniunii oraşelor. Până în luna mai a aceluiaşi an, el a transportat răniţi cu autocamionul pe frontul polonez. În 1916, după demobilizare, Căpiţă s-a întors la universitate, unde Ioffe îl va implica în munca sa experimentală din laboratorul de fizică, precum şi într-o colaborare la seminarul său. În acelaşi an, în „Revista Societăţii Fizico-Chimice Ruseşti”, a apărut primul articol semnat de Petre Căpiţă. În 1916, s-a căsătorit cu Cernosvitova Nadejda Kirillovna, fiica lui K.K. Cernosvitov – membru al Comitetului Central al Partidului Cadeţilor. Doi ani mai târziu, după revoluţia bolşevică şi preluarea puterii de către Lenin, Ioffe, în condiţii foarte grele, a înfiinţat la Petrograd unul dintre primele institute fizice de ştiinţă şi cercetare din Rusia. Petre Căpiţă a fost printre primii colaboratori ai acestui institut; în acelaşi an a devenit profesor la Facultatea de Fizică şi Mecanică, după ce absolvise Institutul Politehnic. În situaţia gravă de după Revoluţia din Octombrie, Ioffe a încercat, prin toate mijloacele, să păstreze seminarul şi pe elevii săi – tineri fizicieni, printre care se număra şi românul basarabean Căpiţă. Ioffe a insistat ca acesta să plece în străinătate, dar autorităţile bolşevice nu au permis acest lucru. A fost nevoie de intervenţia personală a lui Maksim Gorki – cel mai influent scriitor rus din aceea perioadă. În cele din urmă, Petre a putut să plece unde i-au permis, respectiv, în Anglia. Dar, cu puţin timp înainte de plecare, destinul i-a dat o lovitură absolut teribilă. În doar o lună, i-a pierdut pe cei mai dragi oameni, epidemia de „gripă spaniolă” luând viaţa tatălui, soţiei, fiului şi fiicei sale nou-născute. În cele din urmă, în mai 1921, tânărul savant a ajuns în Anglia în calitate de membru al Comisiei Academiei Ruse de Ştiinţă, trimis în ţările vest-europene pentru restabilirea relaţiilor ştiinţifice suspendate din cauza războiului şi a revoluţiei. Începând din luna iulie, Căpiţă a lucrat în laboratorul din Cavendish, unde conducătorul acestuia, marele fizician Ernest Rutherford, l-a acceptat pentru un stagiu de scurtă durată, fiind impresionat de măiestria şi entuziasmul tânărului fizician. Căpiţă a susţinut în 1922, la Cambridge, o lucrare de disertaţie cu tema „Trecerea alfa-particulelor prin substanţe şi metodele obţinerii câmpurilor magnetice”. Un an mai târziu a devenit doctor în ştiinţă şi a obţinut prestigioasă bursă „Maxwell”. În 1924 a fost numit în funcţia de adjunct al directorului laboratorului din Cavendish, unde se derulau cercetările magnetice, iar peste un an Căpiţă a devenit membru al prestigiosului Colegiu „Trinity”.
În 1925, a cunoscut-o pe Anna, fiica academicianului rus Aleksei Nikolaevici Krîlov, care locuia în Paris. Doi ani mai târziu, se va căsători cu ea, cumpărând ulterior un teren pe Hantington Road, în Cambridge, unde şi-a construit casa după propriul plan. Aici s-au născut cei doi fii ai lui Căpiţă/Kapiţa – Serghei şi Andrei, care ulterior au devenit şi ei cercetători.
În anii ‘30, a început să facă studii asupra temperaturilor joase, dezvoltând noi metode pentru obţinerea lor, iar în 1934 a finalizat un aparat cu ajutorul căruia putea produce cantităţi considerabile de heliu lichid. Însă, în vara aceluiaşi an, a mers în vizită în URSS împreună cu soţia sa, dar nu li s-a mai dat voie să se întoarcă în Anglia. În ciuda intervenţiilor făcute de Rutherford, Căpiţă a rămas la cheremul regimului stalinist. E drept că i s-a propus funcţia de director al Institutului pe Probleme Fizice recreat în cadrul Academiei de Ştiinţe din URSS. Căpiţă a condiţionat acceptarea poziţiei de achiziţionarea aparaturii cu care lucrase în Anglia, iar Rutherford – conştient că nu-l mai putea recupera – a fost, într-un final, de acord ca sovieticii să-i cumpere lui Căpiţă utilajele din fostul lui laborator. Spirit liber şi dispunând de o autoritate însemnată, fizicianul a început să poarte un dialog direct şi fără ocolişuri cu înalta conducere a ţării. Astfel, din 1934 până în 1983, savantul a trimis mai mult de 300 de scrisori la Kremlin, dintre care 50 numai lui Stalin personal. Datorită intervenţiei sale, mulţi oameni de ştiinţă au fost salvaţi de la moarte în închisori şi lagăre în timpul terorii staliniste.
Dar nici lui Petre Căpiţă nu i-a fost uşor. Pentru refuzul de a participa la elaborarea armei atomice, el a fost destituit din funcţia de director al Institutului şi înlăturat de la orice cercetări ştiinţifice. Timp de opt ani el s-a aflat în arest la domiciliu, lipsit de orice comunicare cu lumea ştiinţifică. Dar, şi în asemenea condiţii, a utilat un mic laborator, cercetând posibilităţile de dobândire a energiei termonucleare. Abia în 1965, după o întrerupere de peste 30 de ani, Căpiţă a primit permisiunea de a se deplasa peste hotare, în Danemarca fiind decorat cu prestigioasa Medalie de aur internaţională „Niels Bohr”. Dar spiritul dreptăţii a rămas mereu în el. În 1972, când autorităţile din Kremlin au propus excluderea fizicianului şi mare dizident Andrei Saharov din cadrul Academiei de Ştiinţe, Căpiţă a fost singurul care s-a opus. El a spus fără menajamente că „avem deja un ruşinos precedent anolog – în 1933, fasciştii l-au exclus pe Albert Einstein din Academia de Ştiinţe de la Berlin”. De altfel, în 1975, Saharov avea să primească Premiul „Nobel” pentru Pace, ceea ce nu l-a împiedicat pe Leonid Brejnev, liderul de la Kremlin, să-i fixeze domiciliul forţat în Nijni Novgorod, pe atunci numit Gorki.
Trei ani mai târziu, în 1978, Petre Căpiţă – sau Piotr Kapiţa ori Pyotr Kapitsa – avea să primească mult râvnitul Premiu „Nobel” pentru fizică, împreună cu fizicienii americani Arno Allan Penzias şi Robert Woodrow Wilson. În motivaţia acordării premiului, Comitetul Nobel a scris „pentru invenţiile şi descoperirile sale de bază în domeniul fizicii temperaturilor joase”, potrivit nobelprize.org. În plus, în comunicatul de presă din 1978 al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe erau subliniate meritele lui Petre Căpiţă, inclusiv în organizarea şi conducerea muncii de cercetare. „Ca rezultat al abilităţilor sale experimentale şi tehnice remarcabile, Căpiţă a jucat un rol de frunte în fizica temperaturilor joase timp de mai multe decenii. De asemenea, a arătat o capacitate impresionantă de a organiza şi de a conduce munca de cercetare. A înfiinţat laboratoare pentru studiul temperaturilor joase în Cambridge şi Moscova. Descoperirile lui Căpiţă, ideile sale şi noile tehnici pe care le-a dezvoltat au fost fundamentale pentru expansiunea modernă a fizicii temperaturilor joase”, se arăta în comunicatul respectiv.
Savantul de origine româno-basarabeană a murit la 8 aprilie 1984, cu puţin înainte de a împlini vârsta de 90 de ani. Istoria noastră trebuie completată cu pagini de adevăr ce ne-au fost refuzate până acum Doar aşa vom cunoaşte cu adevărat din ce popor facem parte şi care ne este soarta. (George V. GRIGORE)
Surse: wikipedia.org; newsweek.ro; impact.ro; cotidianul.ro; cunoastelumea.ro; financiarul.ro; vbix.ro; proiecte.afacereamea.ro
Numărul 808
