Acest USB singuratic şi perplex

Trăim în era conectivităţii absolute. Avem asistenţi vocali care ne răspund la întrebări înainte să le punem, algoritmi care ne aleg prietenii perfecţi – atât de repede încât nu mai avem timp să ne dăm seama că suntem îngrozitor de singuri – şi aplicaţii care ne recomandă călduros şi didactic ce să simţim la un anumit moment al zilei. Paradoxal, omul modern n-a fost niciodată mai bolnav de însingurare. Alienarea a devenit, conform psihologilor, un lux personalizat, un produs de serie împachetat frumos în interfeţe minimaliste şi în limbajul cald al vreunui chatbot. Ironia supremă: oamenii şi-au dorit dintotdeauna să fie unici, iar tehnologia le-a oferit exact contrariul: standardizarea emoţională. La fel ca în „Gattaca”, unde genomul decidea destinul, astăzi destinul e dictat de scorurile calculate de algoritmi. Dacă nu eşti suficient de compatibil cu recomandările sistemului, vezi-ţi de drum, caută alt robot cu care să stai de vorbă. Nu te încadrezi în tiparul standard al consumatorului comun, nu eşti „average people”? Devii invizibil. Nu ai un comportament previzibil în sensul regulilor din camera de ecou în care, vrând-nevrând, trăieşti? Ei bine, află că atunci nu exişti. În „Gattaca”, Vincent, personajul principal, se străduia să-şi depăşească limitele genetice. Nu putea intra în spaţiile publice, nu era admis în anumite cercuri, nu putea practica meseria dorită, nu se putea îndrăgosti după bunul plac decât dacă probele de sânge şi urină, sau scanarea retinei corespundeau algoritmului social. El se zbătea să-şi recapete dreptul la spontaneitate, adică să trăiască fără să fie „optimizat” în permanenţă. Iată ceva tragicomic: însingurarea, acest adevărat flagel al lumii moderne, nu mai vine din respingerea socială, ci din supraconectivitate. Când totul e algoritmizat, fiecare interacţiune devine o simulare: prietenii virtuali îţi dau like, mesajele de dragoste îţi sunt livrate de AI, iar tu, bietul individ cu pretenţii de autenticitate eşti redus la rolul de figurant într-o piesă scrisă în cheie binară. În „Gattaca”, era vorba despre ADN-ul fizico-chimic, astăzi criteriul este ADN-ul digital: istoricul căutărilor, obiceiurile de consum, abilitatea de a apăsa pe taste.

Şi totuşi, în acest decor pseudo-utopic, individul însingurat îşi păstrează un soi de libertate paradoxală: libertatea de a nu fi văzut, de a fi un Vincent anonim, care refuză să-şi trăiască viaţa după ratinguri, scoruri şi recomandări. De fapt, alienarea e singura formă de rezistenţă rămasă. În goana după perfecţiunea tehnologică, individul a redescoperit ceva fundamental: că imperfecţiunea, singurătatea şi chiar eşecurile sunt cele mai omeneşti moduri de a fi, şi că el însuşi nu este nimic altceva decât un port USB în aşteptarea unor informaţii care vin astăzi foarte uşor, dar nu prea pot fi puse în ordine, fiindcă sunt adunate, procesate şi livrate după o logică neumană. Empatia, spre exemplu, este un concept de neînţeles în această paradigmă. Sentimentele au ceea ce se cheamă acum „delay”, în funcţie de viteza… şi profunzimea conexiunii. Într-un fel, nu e rău, pentru că, în această lume nouă, există soluţii pentru orice problemă ai avea. Prietenul AI e genial: poate scrie romane, compune muzică, poate diagnostica boli rare şi – ce să vezi? – poate simula emoţiile umane mai bine decât unii oameni reali. Deşi ne este, fără îndoială, de folos, indispensabil uneori, avem o mare problemă: habar n-are ce înseamnă să simţi ceva. Nu poate înţelege ce e pofta de sarmale la două noaptea. Sau ce-s alea dor, iubire, umor, suferinţă, torsul pisicii, primul cuvânt care iese de pe buzele copilului tău. Din Revoluţia Franceză va reţine doar faptele, sec şi cronologic: Nu se găsea pâine la băcănie. Taxele erau prea mari. Marie Antoinette a fost decapitată. Sunt fapte, n-ai ce zice. Poate că aceste sisteme vor înţelege la un moment dat ce ne defineşte, împlineşte, stimulează, şi că emoţia contează. Până atunci, să ne resemnăm. În fond, cine are nevoie de suflet când are backup-ul asigurat în cloud? (Dragoş CIOCĂZAN)