Idei de vacanţă

Încuietoare sofisticată din Dacia preromană – la muzeu

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, cea care are în patrimoniu piesa de ferecătură preromană, este una dintre cele mai vechi instituţii de profil din ţară. A fost înfiinţat la sfârşitul secolului al XIX-lea. Sediul central este organizat în jurul palatului Magna Curia, monument istoric care impune prin elemente arhitectonice şi stilistice, renascentiste şi baroce. Pe parcursul unei perioade ce depăşeşte un secol, muzeul a adunat colecţii valoroase, care cuprind artefacte preţioase, monede, statui şi inscripţii din piatră, obiecte cu valoare etnografică şi pentru ştiinţele naturii. Colectivul actual al muzeului are atât experienţa, cât şi maturitatea pentru a desfăşura activităţi la cel mai ridicat nivel profesional. 

Când am ajuns la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane – MCDR din Deva, o după amiază am „colindat” prin patrimonial acestei instituţii. Aşa am reuşit să văd un artefact rar, o încuietoare sofisticată descoperită în atelierului de fierărie din cetatea dacică de la Ardeu (jud. Hunedoara). Acest artefact este până în prezent unul dintre cele doar 33 de obiecte care pot să fie încadrate în această categorie (încuietori, ferecături), descoperite pe teritoriul Daciei preromane. Dr. Iosif Vasile Ferencz, expert în bunuri de patrimoniu cultural naţional mobil la Secţia Arheologie din cadrul MCDR, povesteşte, pe pagina de Facebook a instituţiei, istoria acestui obiect rar: „Uneori se întâmplă să înţelegi funcţionalitatea unui obiect chiar în momentul descoperirii. Îl ţii în mână şi pur şi simplu ştii ce este şi la ce a folosit. Iar dacă obiectul mai este şi frumos, bucuria pe care o experimentezi este cu atât mai mare. Aşa s-a întâmplat în data de 30 iunie 2009, când a fost descoperită piesa pe care o prezentăm astăzi. Aceasta a fost găsită în timpul cercetării atelierului de fierărie de la Ardeu împreună cu alte artefacte interesante. Iar cel care a avut şansa să o atingă pentru prima oară după două mii de ani a fost colegul Gheorghe Natea, de la Muzeul Naţional „Brukenthal” din Sibiu. Pe vremea aceea începuse stagiul doctoral şi venise să dea o mână de ajutor la Ardeu. Ţin minte cum îl ţinea în mână şi cum am discutat cu privire la funcţionalitatea obiectului. Şi nu am fost numai noi doi, a mai fost şi Cristian Roman, Mihai Căstăian, Cristian Dima şi Romică Pavel.( …) Am înţeles cu toţii, chiar de la bun început semnificaţia artefactului, la ce folosea. Orificiul tăiat în forma literei ,,L” era cât se poate de potrivit pentru a lăsa loc pentru a fi introdusă o cheie. Însă o serie de alte detalii le-am distins mai târziu, după ce obiectul a trecut prin laboratorul de restaurate şi după ce a fost analizat cu multă atenţie. Am mai semnalat şi cu alt prilej că analiza unui obiect începe cu descrierea lui. Iar în cazul de faţă, dintr-o primă privire se vede că piesa arheologică este păstrată în întregime. Este confecţionată din tablă de bronz (cel mai probabil este un aliaj pe bază de cupru, dacă ţinem cont de ,,patina” de culoare verde, specifică oxizilor cuprului) şi are formă aproape circulară (cele două diametre au 13,04×12,24 cm. Când a fost confecţionat obiectul s-a dorit să fie nu doar util, ci şi plăcut la vedere. De aceea marginile îi sunt zimţate, iar pe suprafaţă au fost trasate cu compasul cercuri concentrice. Cele aflate în centru, acolo unde a fost decupat orificiul pentru introducerea cheii, au fost întrerupte, dând senzaţia că nu sunt complete, că s-ar fi putut ca meşterul care le-a trasat să fi greşit. Însă dacă prelungim liniile care se văd foarte bine, vedem că ele s-ar fi unit, dacă nu ar fi lipsit o parte din material, tocmai în acel loc. Aproape de margine au fost practicate patru orificii pentru fixare. Cele cinci orificii sunt deformate, dovedind că ele au fost practicate cu prilejul fixării pe un suport din lemn. Tot atunci a fost îndoită şi marginea pe un anumit segment, poate pentru a fixa placa mai ferm de marginea suportului. O serie de îndoituri, o margine ruptă în apropierea unui orificiu şi lipsa cuielor de fixare pot să fie indicii că a fost ,,forţată” chiar din vechime. În plus se poate distinge şi o urmă de lovire din timpul săpăturilor arheologice. Cu toate deformările la care ne-am referit, artefactul are toate caracteristicile pentru a fi considerat o piesă deosebită în inventarul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Trecând de etapa descrierii şi a identificării funcţionalităţii, studiul obiectului ajunge la un nivel superior. Exemplarul a fost analizat de către Bogdan Lăpuşan, doctorand în cadrul Institutului de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj Napoca. Subiectul lucrării pe care o pregăteşte pentru doctorat vizează sisteme de siguranţă, încuietori de uşi, de lăzi şi de casete provenind din descoperiri din această parte a Europei. În acest context a studiat mecanisme, chei şi alte elemente componente ale unor obiecte de acest fel. El a remarcat faptul că în Dacia preromană, în spaţiul intracarpatic au fost descoperite şi publicate până în prezent 33 de obiecte care pot să fie încadrate în această categorie. Dintre ele, cele mai numeroase (11) provin de la Sarmizegetusa Regia, în timp ce de la Ardeu a avut la dispoziţie 10 piese. Altele au fost descoperite la Feţele Albe, Piatra Roşie, Căpâlna, Băniţa şi Sighişoara. Să mai menţionăm că la Ardeu a mai fost descoperită şi o altă placă de fixate (ferecătură), într-un alt context. Dar nu lipsesc nici cheile sau alte elemente componente ale unor lăzi sau casete. În ceea ce priveşte exemplarul descris, după formă şi dimensiuni ar fi putut să fi fost montată pe o ladă sau pe o uşă. Însă contextul descoperirii, în inventarul atelierului de fierărie, ne indică mai probabil că ar putea să provină de la o ladă, în cazul în care nu a ajuns în acel context ca materie primă. Îndoiturile descrise anterior pot fi argumente în favoarea ultimei propuneri de interpretare. Cred că e greu de crezut că uşa unui atelier de fierărie sau a casei meşterului să fi fost prevăzută cu o încuietoare sofisticată. Însă anumite obiecte de valoare ar fi putut să fie păstrate ,,sub cheie”, într-o ladă. Însă oricare ar fi fost explicaţia prezenţei obiectului în cadrul atelierului de la Ardeu este foarte clar că avem de a face cu un produs rar, deosebit. Exemplare asemănătoare au fost găsite în provinciile romane Dalmaţia, Moesia Superior, Noricum, Pannonia Inferior şi Pannonia Superior. Însă istoria mecanismelor de închidere de acest fel are rădăcini mai vechi decât cele pe care le-am amintit. Primele mecanisme – încuietori de felul celei acoperite cu plăci ca la Ardeu au început să apară în aria mediteraneană în secolele VI-V î.Hr. Ele erau mai rudimentare în comparaţie cu cele mai târzii, din perioada elenistică sau romană. Mai ales romanii au perfecţionat sistemele pentru a asigura o siguranţă sporită. Pentru un astfel de obiect era nevoie de o investiţie financiară importantă. Mai multe papirusuri, descoperite în provincia romană Egipt, datând din secolele II şi III d.Hr., oferă informaţii cu privire la costurile ridicate ale fabricării unui sistem de închidere. Aceasta pentru că producţia sistemelor de închidere era un proces dificil, implicând un grad ridicat de complexitate. Această implica atât realizarea componentelor mecanismului, crearea unui model unic pentru elementul de cheie care se potrivea cu zăvorul şi măiestria cu care era asamblat mecanismul şi apoi era fixat pe o suprafaţă de lemn. Aşa cum putem să vedem, în anumite cazuri, interpretările cu privire la un obiect pot să fie multiple. Dacă ferecătura a fost montată pe o uşă sau pe capacul unei lăzi, a unui cufăr, în atelier sau în locuinţa meşterului de la Ardeu, vom reţine preocuparea pentru protejarea bunurilor de valoare sau de restricţionarea accesului în anumite spaţii. În cazul în care piesa a avut, în contextul în care a fost descoperit, doar un statut de ,,materie primă”, vom putea să ne gândim la modul în care sunt distribuite astfel de resurse şi să încercăm să distingem locul de provenienţă. Pot să fie multe explicaţii care ne vin în minte pentru fiecare dintre cele trei variante de interpretare, însă fiecare dintre ele va trebui să fie argumentată”.

Mai trebuie să ştim că în afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa. Meşteşugurile erau o parte importantă a îndeletnicirilor unei mari părţi a populaţiei dacice, prin care se produceau toate bunurile necesare vieţii de zi cu zi, atât în domeniul vieţii casnice, cât şi arme şi alte piese de echipament militar. Meşteşugurile se practicau în casă sau în ateliere specializate, probabil din tată-n fiu, sau pe linie feminină. Ceramica dacică producea anumite tipuri de vase, unele tipice doar dacilor. Se produceau vase de mari dimensiuni pentru păstrarea vinului sau a cerealelor, diverse vase de tip borcan sau fructieră, din pastă de obicei grosieră, lucrate cu mâna şi incizate cu diverse decoruri – butoni, frunze, rozete, spirale. Unele vase, cu siguranţă dintre cele care aparţineau elitei, erau pictate cu diverse motive abstracte sau zoomorfe. Probabil vasele erau făcute în ateliere şi arse în cuptoare care puteau fi distruse la terminarea unei şarje. Unele vase nesofisticate puteau fi făcute şi arse în casă. Ţesutul se făcea la războaie verticale, ale căror greutăţi au fost descoperite în arheologie. Se foloseau inul, cânepa şi lâna pentru a face ţesătura, care apoi era croită şi erau cusute haine, brâuri şi diverse alte obiecte de îmbrăcăminte sau poate chiar ornamentale. Prelucrarea lemnului, sculptarea pietrei şi a osului (pentru cârlige de pescuit, de exemplu, sau ace de cusut) sunt de asemenea atestate, fiind practicate pe scară foarte largă. Fierăria era însă cea mai importantă. Fierarii daci lucrau fierul într-un mod extraordinar, nu doar cantitativ, ci şi calitativ. Se produceau unelte agricole – brăzdare de plug, sape, coase, seceri, cosoare, greble, târnăcoape; unelte de fierărie – ciocane, dălţi, baroase, nicovale, cleşti, dornuri, pile; unelte pentru prelucrat lemnul – topoare, securi, barde, fierăstraie, cuţitoaie. Armele şi echipamentele militare – suliţe, lănci, spade, cosoare, sici, falxuri, topoare, vârfuri de săgeţi, armuri, cnemide (apărătoare de gambă), piese metalice pentru scuturi, coifuri, pinteni, zăbale – se produceau în număr mare pentru o naţie foarte războinică. Fierul era exploatat din zăcăminte, la suprafaţă sau în galerii de mină, prelucrat apoi în cuptoare speciale, lupele astfel obţinute atingând dimensiuni şi greutăţi considerabile pentru acea vreme, fiind chiar mai mari decât cele din Evul Mediu european, când civilizaţia fierului este mult superioară Antichităţii. În afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa Regia. La mare cinste se aflau şi orfevrierii. Fiind bogată în zăcăminte de aur, Dacia oferea o bună ocazie celor talentaţi în a lucra metalele preţioase şi a le transforma în piese la mare căutare. Se prelucrau aurul, argintul, bronzul, fierul. Unele fibule, catarame, brăţări, inele etc. erau făcute şi din fier, dar regii şi nobilimea înstărită preferau să se afişeze cu piese din argint şi mai ales din aur. Munca era foarte migăloasă, fiind făcută cu ustensile mici, pentru a scoate piese mici şi detaliate, cum ar fi coliere, colane, torques-uri, pandantive, inele, cercei, broşe, ace de păr, paftale, diverse alte piese decorative pentru coafuri şi haine, catarame, piese de harnaşament şi decorative. Exista şi veselă din metale preţioase, pentru banchetele oficiale sau anumite evenimente. Mulţi meşteri erau itineranţi, unii de la sud de Dunăre, care făceau excursii ocazionale în Dacia pentru a lucra diverse piese, la modă în Imperiu, pentru rege şi nobilii cu dare de mână. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; gohunedoara.com; istorieveche.ro; apuseni.info; wowhunedoara.ro; hartaturistului.com; romaniadevis.ro; historia.ro;

Cetatea Ardeu (numită şi „Cetăţuia”), cea unde a fost descoperită „ferecătura”, este situată pe un deal cu o altitudine de 450 m, în sudul satului Ardeu, judeţul Hunedoara. Cetatea dacică de la Ardeu este cel de al treilea şantier arheologic hunedorean de mare importanţă din istoria antică. Cetatea dacică de la Ardeu datează din secolul I î.Hr. şi avea un rol strategic, fiind amplasată pe „drumul aurului”, în apropierea vechilor exploatări auro-argentifere din Munţii Apuseni. În zonă au fost descoperite urmele unei fierării dacice, ale unui atelier de bijuterii şi numeroase artefacte antice, printre care o statuie a zeului Mercur şi obiecte decorative din bronz.