Legitimizarea absurdului

Un cunoscut sociolog, şi alături de domnia sa un lung şir de intelectuali revoltaţi, plus o mulţime de jurnalişti independenţi, se miră că 66% dintre români consideră că Nicolae Ceauşescu a fost un preşedinte bun şi că pe vremea lui se trăia mai bine. Cu toţii arată cu degetul o întreagă generaţie de „nostalgici cu şcoală puţină şi lecturi insuficiente” al căror unic scop ar fi să se întoarcă în trecut. Domnilor, mai studiaţi, mai daţi o raită prin viaţa reală: analfabeţii funcţional au votat cu altcineva. Un tânăr jurnalist luat de vârtejul evenimentelor a găsit soluţia: să cumpărăm mai multe F16, vreo patru-cinci F35, mai multe transportoare blindate, mai multe sisteme antirachetă, că doar aşa ne putem apăra de acest val de nemulţumiri. Este exemplul tipic de antipropagandă puerilă, asezonată cu aserţiuni despre războiul hibrid, imixtiuni străine şi ameninţări cu pumnii ridicaţi. Nu determinarea cauzelor reale care au condus la acel – realmente îngrijorător – procent, ci reprimarea. Raţionamentul ar fi perfect dacă ar ţine cont de un lucru: frica de factură este echivalentul contemporan al fricii de Securitate. Alături de alte frici la ordinea zilei, asta face ravagii. Este o vulnerabilitate neglijată, dispreţuită de toţi cei care emit, pe bandă rulantă, studii despre cât de amnezici sunt românii. Când sănătatea, educaţia, ba chiar şi demnitatea nu mai sunt priorităţi naţionale, ci business, apare frustrarea. Grija statului, clamată atunci în cel mai lozincard mod cu putinţă, este la fel de prezentă şi astăzi în varianta demagogică. Desigur, e absurd să credem că poate exista vreo cauză reală pentru această nostalgie. Săracii nu sunt săraci pentru că i-a copleşit o tranziţie făcută pe genunchi, ci pentru că n-au înţeles de ce trebuie să se îmbogăţească. Nu s-au reinventat. Nu s-au „adaptat pieţei”. N-au înţeles ce-s alea „dezvoltare personală” şi „coaching”. Şi uite-aşa au ajuns să regrete o dictatură care, în opinia lor, le oferea lucruri concrete, câte puţin pentru fiecare, în timp ce azi li se oferă doar „viziuni” şi „strategii”. Şi astfel, libertatea devine neinteresantă fiindcă vine la pachet cu privaţiuni similare celor din anii optzeci. Cel mai mult contribuie la această stare de fapt dubla măsură şi faptul că majoritatea legilor, ordonanţelor, hotărârilor de consiliu local, recomandărilor guvernamentale sau venite de la Bruxelles au caracter restrictiv. Nu mai ai voie să parchezi fără să plăteşti o taxă uriaşă pentru locuri inexistente, să fumezi, să intri cu maşina diesel în oraş, să-ţi uzi varza, să hrăneşti urşii pe Transfăgărăşan, să faci foc de lemne, să cârteşti când ţi se spune să faci economii, vorba poetului, „la gaz şi la lumină”, să te superi că nu ai – de ani de zile – apă caldă. E legal şi mult mai simplu să tai frunze la câini decât să le arzi în curtea proprie. Eşti vânat, statul stă la pândă gata să te amendeze, chiar dacă de treizeci de ani încoace a fost deficitar la capitolul explicaţii, dezbatere şi consultare publică.

Orice fenomen social are o cauză. Până atunci, să râdem superior de pensionarul care plânge când îşi aduce aminte „că era mai bine pe vremea aia”. El, edentatul, inadaptabilul, enervantul cu plasa pe roţi după el, nemulţumitul, care în 1989 avea 25 – 30 de ani şi i s-a promis o viaţă ca în paradis, dar în schimb i s-au oferit lozinci de tip sovietic, „trebuie să suferim un pic acum, ca să ne fie bine mai încolo, cândva, peste câţiva ani”. Ei sunt cei care nu au apucat „obsedantul deceniu”, ci anii de deschidere de după 1960. Pe deasupra erau tineri atunci, totul li se părea mai frumos, nu îşi pierdeau timpul cu analize ideologice şi voiau să schimbe lumea. E omeneşte. Tot ei au cântat şi lăcrimat în Piaţa Universităţii şi l-au aclamat pe Bill Clinton la Bucureşti, expunând un panou pe care scriseseră stângaci, cu ruj, „Bill, don’t sell us to Russia!” E simplu, aceşti oameni nu sunt nostalgici, nu. Sunt doar nemulţumiţi că au crezut una şi au primit alta: legitimizarea absurdului, a minciunii. (Dragoş CIOCĂZAN)