Derutaţi, dar împreună

Am fost cândva făpturi contemplative. Astăzi doar asistăm. Ne conectăm la o reţea a gândurilor aşa cum o făceau odinioară misticii atunci când se raportau la divinitate: cu credinţă mimată, izvorâtă din teama de a nu trece dincolo de linia roşie a vreunui păcat capital stipulat în dogme. Frica de rug a fost înlocuită cu stânjeneala de a recunoaşte deschis ce ne trece prin cap. Fiecare refresh e o rugăciune laicizată înălţată unor zeităţi plictisite de prea multă dulcegărie. Vrei să intri în Rai? Ai nevoie de user şi parolă. Care să conţină cel puţin o literă mare, o cifră şi simbolul haştag. Dumnezeu însuşi ne vorbeşte în cod binar. Teleologic vorbind, haosul nu ar trebui să existe în lumea vie, şi totuşi, suntem bipezi transformaţi în profiluri. Mergem pe mâna unui algoritm care ne cunoaşte mai bine decât ne-a cunoscut vreodată propria mamă. Îţi spune ce vrei să cumperi, ce ar trebui să simţi, cu cine ar fi bine să votezi, pe ce muzică să plângi şi, uneori, ce formă are golul din sufletul tău în funcţie de ultimele produse vizualizate. Fiinţa nu mai e „întru devenire”, cum ar fi spus Heidegger, ci „întru buffering”, iar spiritul nu se mai zbate între bine şi rău fiindcă este filtrat şi indexat de Google, iar sensurile se decelează cu ajutorul funcţiilor autocorect şi autocomplete. Până şi antiraţionalistul Cioran ar fi clacat după două ore pe Twitter. Absolutul a fost suspendat temporar pentru lucrări de mentenanţă. Ideile, revelaţiile, trăirile? Le găseşti în backup sau în cloud, puse la păstrare. Am ajuns în punctul în care nu mai trăim, ci scoatem pe tarabă brandul personal. Extazul e un reel pe ritmuri sacadate, tragediile sunt tweeturi. Haosul a fost externalizat. Nu mai e în noi, e în reţea. Ceea ce nu-l face mai suportabil, doar mai bine organizat. De aici, ironia: în lumea digitală, haosul e perfect logic. Funcţionează. Se încarcă. Se vinde. Se monetizează. În absurdul său impecabil, pare mai coerent decât viaţa însăşi. Tocmai de-asta e atât de gustat. Un univers ca un ghem de fire care refuză să se deşire. Biletul lipit pe frigider nu mai e la modă. Nici cheia lăsată sub preş. Visurile se pot achiziţiona în rate. Ştiinţa, cultura, arta se strecoară subversiv în noua religie.

Şi, totuşi, nu putem nega comedia situaţiei. În fiecare zi, ne trezim ca nişte filozofi cu migrenă, încercând să înţelegem de ce ne doare existenţa. Ne întoarcem pe toate părţile şi ne întrebăm dacă suntem o entitate sau doar un algoritm care a învăţat să mimeze umanitatea. Răspunsul vine, de regulă, la cafeaua de dimineaţă: „Nu ştiu, dragă, ce să-ţi spun, dar nu uita să răspunzi la mesaje, că ai o groază, a, şi vezi că ai câteva facturi de plătit.” În traficul urban, cugetăm profund la absurditatea liberului arbitru, în timp ce alegem între două cozi care par să ducă spre aceeaşi intersecţie blocată. La birou, sistemul informatic ne hrăneşte cu ţârâita, pentru că şi el are o criză de identitate. Lumea este un sitcom scris de un autor cherchelit sau poate doar ironic, un serial care rulează nonstop. Oamenii se ceartă online despre sensul vieţii, dar ignoră sensurile giratorii. Între două scrolluri şi o stare de anxietate programată, ne amintim că tot ce facem are, poate, un scop celest: un like. Totul în jur îţi dă impresia că Dumnezeu – indiferent dacă crezi sau nu în existenţa lui – lucrează part-time şi are o pasiune bizară pentru platformele de socializare. Şi iată marea revelaţie: există o coerenţă a absurdului. Şi râdem. Râdem cu poftă, uneori cu lacrimi, alteori în hohote, pentru că astfel descoperim singura certitudine: suntem aici, complet derutaţi, dar împreună în acest scheci metafizic. Dovada că se poate trăi între episoade foarte dese de procrastinare, de gândire leneşă. Înlocuind cunoaşterea şi revelaţia cu notificările, şi libertatea cu tutorialele. Din nou, Cioran: „Singura scuză a lui Dumnezeu e că nu există.”
Restul, îl facem noi. Cu umor. Contrazicându-ne unii pe alţii. Cu seninătate inconştientă. Râzând sincer, printre surogate şi avataruri, acolo, în apartamentul la comun plătit de toţi locatarii cu un preţ prea mare. (Dragoş CIOCĂZAN)