Biruri, eugenii şi cireşe la urechi

Într-acest veac al luminilor de neon, al ecranelor hăbăuce şi al minţilor posomorâte, iată că stau şi cuget, sub un nuc bătrân, la soarta cea plină de neastâmpăr a bietului contribuabil, care mereu este cu mâna-n pungă şi cu lacrima în colţul ochiului, dând bir cu fugiţii încotro vede cu ochii, în colţurile Europii ca să scape de dajdie. Căci nu trebuie să credeţi cu niciun chip că birurile de azi sunt mai blânde decât cele de pe vremea voievozilor ori a marilor logofeţi! Ba chiar, îndrăznesc a zice, că astăzi plătim mai cu foc, mai cu spor şi fără putinţă de a mai vedea vreun crăiţar întors în buzunarele noastre găurite. Se cere dare pe casă, pe gazul din cuhnie, pe lumânare, pe stânjenul de ogor lucrat, pe aerul condiţionat (asta e un fel de răcoreală), pe gândul de-a avea un gând. Până şi pe umbra ce ţi-o faci la ceas de amiaz stă gata un cămăraş cu filele tipărite, să-ţi ceară zeciuiala. Şi cum în vistierie fac şoarecii horă, că e loc destul, un dregător de caftanul căruia stau agăţaţi cu sutele tot felul de sfetnici nechemaţi, dar gureşi până peste poate, a avut luminata idee de a pune bir pe orice plată ai face prin casele de economii cu hrisovul de credit. Cum ar veni, cumperi o eugenie (aliment de dulce), plăteşti online (asta-i vorbă nouă), iar la preţ se adaugă o dijmuială care, în cele din urmă, ajunge în vistierie ca să salveze ţara şi norodul de la pierirea prin deficit excesiv şi încetare de plăţi. Asta în timp ce boierii cei mari şi dregătorii statului, cu slobozenie de la domnie, dau iama în pungile cu galbeni: spor de zăduf, spor de praful drumurilor neasfaltate, spor de graiuri străine, spor de ţeapă. Boierii noştri, mari iubitori de munci colective, fluturări de steaguri şi băi de norod ne amăgesc cu ziceri domneşti, cum că „taxele sunt preţul civilizaţiei”. Dar de ce, zic eu cu sfială, civilizaţia asta parcă tot la alţii se zăreşte, iar noi tot cu gropi, inundaţii, noroi, bolniţe puturoase, umblătoare în fundul curţii, dobânzi mari şi promisiuni lustruite rămânem? Şi-apoi, când vine ziua cea sfântă a impozitului, ne pregătim ca de praznic: luăm hârtiile, ne punem hainele cele bune şi ne închinăm în faţa ghişeului electronic, care, cu răceala-i digitală, nu răspunde nici la „Doamne ajută!”, că nu ştie păcătosul cine-i personajul, şi-apoi doară nu e alt Dumnezeu mai mare decât el. Acolo, între doi pixeli şi-o eroare de sistem, ne lăsăm sufletul şi bruma de galbeni rămaşi din leafa cea sugrumată. Şi niscaiva furii de moment, care trec ele, ce-i drept, dar lasă urme în trup şi minte, că nu-i uşor să stai toată ziua cu plaivazul pe hârtie şi să socoteşti ce şi de unde mai tai, că de pus nu poate fi vorba fiindcă plapuma e prea scurtă.

Totuşi, să nu uităm de marea bucurie a lunii lui cireşar, când, în loc de cireşe la urechi, ne vor atârna facturi şi popriri pe la tâmple, ca nişte podoabe fiscale, înfrumuseţând chipul bietului rob al vistieriei, Cei mai norocoşi poartă cireşe – cei mai mulţi, însă, poartă doar cecuri în alb. Iar după toate acestea, ieşim în lume cu capul sus, cireşele tot la urechi le punem, dar nu de voie, ci de nevoie – că-i mai lesne să râzi decât să plângi. Şi uite aşa, ne ducem viaţa, între dare şi dare, între glumă şi jale, dar mereu cu zâmbetul în colţul gurii şi cardul pe minus. Dregătoria Supremă a Taxelor Inutile şi a Gospodăririi Ineficiente s-a transformat într-o nenorocire, lăsându-ne împilaţi de biruri şi dări mai ceva ca un iobag de pe moşiile grofeşti. Iar şefii ei sunt veşnic întunecaţi la chip şi vorbă. Cum de ce? E greu să iscodeşti şi să hotărăşti ce să faci cu atâta bănet când ai trei lefuri şi patru indemnizaţii de consiliere strategică în ale nimicului, şapte funcţii onorifice şi două pensii speciale. Şi mai vine şi statul şi îţi taie o litră din venitul de strânsură, cere bir pe maşina de serviciu, pe vila de protocol, pe umbra secretarei, pe şoferul de rezervă, ba chiar şi pe sandviciul cu parizer şi sticla de whisky consumate în timpul şedinţelor de urgenţă. Norodul se uită cu jale cum i se scurge simbria printre degete în doar trei ceasuri, că vorba ceea: ce-i prea mult strică, ce-i prea puţin n-ajunge, dar statului tot trebuie să-i dai. Şi dacă te încăpăţânezi să n-o faci, odată cu fluturaşul de leafă mai primeşti şi o scrisoare cu chenar negru ca smoala, care te anunţă sec, dar cu nobleţe, că mai ai de dat ceva. Chiar dacă ai dat, n-ai dat cât trebuie sau cui trebuie, nu ştii să calculezi, eşti, cu alte cuvinte, analfabet funcţional, iar prostul plăteşte. Întru alinarea suferinţei, vă propun, eu cronicarul începător, să lăsaţi totul baltă, că tot nu pricepeţi nimic, să daţi fuga în livadă sau la piaţă şi să vă puneţi, în semn de bucurie, cireşe la urechi – câte două, mari şi roşii –, cât vă mai permiteţi să le cumpăraţi, şi să vă trageţi sufletul puţin, oameni buni, până la viitoarea serie de facturi. Şi nu uitaţi, totul e spre binele vostru şi al ţării, asta ne spun cei din jurul domniei, deşi patria despre care ne vorbesc, le pare cam străină: n-au mai văzut-o de multă vreme, decât poate din goana maşinii cu girofar sau din avion, pe drumul de întoarcere de la vreun congres internaţional. Să mă iertaţi, domniile voastre, dar mă tem că-n ritmul ăsta, până şi cireşele din urechi vor fi taxate drept produs de lux, iar zâmbetul ironic drept beneficiu nedeclarat. (Dragoş CIOCĂZAN)