Prizonieri în clepsidră

Suntem prinşi într-o clepsidră cu şiruri firave de nisip curgând implacabil, într-un balet tăcut. În partea de sus, acolo unde suntem aşezaţi ca o mică zvâcnire de lumină, atunci, la început, se deschide o lume a posibilităţilor infinite, unde fiecare grăunte pare o promisiune, o poveste netrăită, un orizont deschis în toate direcţiile, de nebănuit şi încă neatins. Habar n-avem că nisipul începe să curgă, mut, fără să bată din tobe, fără să sune din trâmbiţe. Lumea fiecăruia dintre noi coboară odată cu el. O clipă de neatenţie şi viaţa ţi s-a scurtat cu câteva degete. E ca o greutate care te apasă. Ceea ce părea un drum nesfârşit se strânge într-o potecă tot mai îngustă. La început, timpul e un balon de săpun – mare, strălucitor, colorat în irizaţii de curcubeu. Pluteşte încet, strălucind a speranţă. Avem impresia că-l putem atinge, că-l putem opri fără a-l sparge. De fapt, ne oglindim în el fără să pricepem că este o cronică scrisă cu cerneală invizibilă, un manuscris pe care nu îl putem răsfoi decât la sfârşit. Nici nu avem timp de lectură, sunt atâtea de făcut! Suntem asemenea frunzelor: nu ne dăm seama că ne veştejim decât atunci când e prea târziu şi nu mai e nimic de făcut. Abia în acel moment, ne apucă o poftă nebună de citit. Pagini goale, file întoarse prea repede, capitole neîncepute sau lăsate la voia întâmplării. Şi totuşi, tocmai efemeritatea este cea care dă savoare vieţii. Condimentul metafizic etern şi imuabil. Dacă am avea tot timpul din lume, am mai alerga prin ploaie? Am mai spune „Te iubesc” fără teama de a fi respinşi? Ne-am mai strădui să învăţăm, să fim fericiţi, să facem bine? Ne-am mai privi părinţii – da, cei care au zămislit grăuntele magic – cu ochii umezi de recunoştinţă? Iureşul de nisip trece repede, ca o stea căzătoare pe cerul unei nopţi de august, grăbită, inconştientă că e muritoare, unică. Dar poate că scopul ei nu este să dureze, ci să lumineze, să bucure, să împlinească ţeluri anume. Atunci când ajungem la gâtuitura clepsidrei, începem să înţelegem câte ceva. Ne dăm seama că am ţinut, tot timpul, în mâini o ceaşcă fragilă din cel mai fin porţelan. Un recipient nestatornic şi pieritor din care nu am avut voie să vărsăm nicio picătură. Fiindcă, în cele din urmă, nu are importanţă cât durează viaţa, ci cât de vii am fost în timpul ei. Nimeni nu o aude curgând, dar nisipul frecându-se de pereţii clepsidrei ne avertizează că suntem prizonierii unei stări tranzitorii care nu promite, nu are cum să rămână neschimbată. Un ocean fără ţărmuri ale cărui valuri nu au unde să se spargă.

Rămân o mulţime de lucruri neîntâmplate, de promisiuni neduse la sfârşit. Umbrele sunt din ce în ce mai multe şi mai grele. Pânza se destramă, lăsând loc incertitudinii, necunoscutului. Ţesătura e din ce în ce mai rărită, nu ne mai poate apăra nici de lumină, nici de întuneric sau frig. De aici încolo, orice e posibil, iar frica de necunoscut se aprinde aţâţată de timpul elastic, potrivnic. Acum învăţăm că frumuseţea nu stă în eternitate, ci în clipele care au fost şi s-au topit. Timpul nu ne cere permisiunea să râurească. E un oaspete politicos care pleacă fără să-şi ia rămas bun. Într-o zi, privind înapoi, ne dăm seama că am pierdut nu ani, ci felul în care i-am lăsat să treacă neobservaţi. Nu a fost o linie dreaptă, ci un cerc care se închide mereu prea de timpuriu pentru fiecare muritor. De fapt, tocmai această aroganţă ciclică îi dă sens. Un trandafir ar însemna mai puţin dacă n-ar muri. O simfonie n-ar emoţiona dacă n-ar avea un final grandios. Ce ne rămâne, aşadar, când înţelegem că timpul nu poate fi prins? Arta de a-l simţi, de a-l trăi cu intensitatea unei ploi de vară. De a privi apusul nu ca pe sfârşitul unei zile, ci ca pe semnătura ei pe ultima pagină a unui contract ale cărui clauze nu ne-am obosit să le citim. De a rosti un cuvânt frumos nu pentru că trebuie, ci pentru că e singura formă prin care ne putem opri o secundă din cădere. Iar o secundă înseamnă mult, foarte mult, dacă ştii să o foloseşti fecund, fără grija că trece prea repede. Se pot aprinde dorinţe, naşte mirări, schimba direcţii. Lumina rămâne aprinsă exact atât cât este nevoie. Dă sens întunericului. Transienţa nu e o condamnare, ci o eliberare. Eternitatea nu este o condiţie a valorii. Urmele sunt durabile, imposibil de şters dacă i-au atins, fie şi într-o străfulgerare de o clipă, pe cei din jur. După ce a fost sfâşiată de lumină, bezna nu mai este niciodată la fel. Atunci când flacăra se stinge, important este că, o vreme, a luminat o cale, poate mai multe. Adevărata nemurire nu stă în monumente din marmură rece, în palate trufaşe sau în lingouri de aur. Rostul în şi pentru care ai trăit este cheia. Cea mai mare nenorocire ar fi să rămâi prizonierul clepsidrei şi „după”, rătăcind între pereţii din sticlă nu suficient de transparenţi încât să-ţi dezvăluie ce se află dincolo de ei, sau să te laşi strivit de greutatea nisipului, erodat, măcinat, făcut fărâme de propriile încrâncenări, vanităţi, îngâmfări. (Dragoş CIOCĂZAN)