Urâţi-vă ca fraţii

Ignoranţa este o călătorie într-un ţinut cu capitala în localitatea „Nu ştiu”. Un meleag minunat, de sorginte distopică, un univers paralel în care neştiinţa, bârfa, ştirea neverificată sunt la modă şi considerate virtuţi. În ţărişoara asta – una a cărei existenţă este, desigur, ipotetică –, oamenii nu doar că nu au informaţii, dar se fălesc cu asta. Este un loc în care nimeni nu ştie nimic precis, dar toţi cred că sunt experţi. Locul naşterii zvonurilor, unde „habar n-am” nu e o scuză, ci un punct de plecare pentru orice discuţie încărcată de sensuri, autenticităţi şi perspective sfertodocte. Pe acest tărâm, cei care se informează sunt dispreţuiţi, priviţi cu coada ochiului şi luaţi în răspăr pentru încăpăţânarea lor de a apăra de valurile furioase un efemer castel de nisip construit pe ţărmul unui uriaş şi nărăvaş ocean de prostie. E ca atunci când priveşti un tablou abstract al cărui autor s-a îmbătat cu apă rece. Nimeni nu pare preocupat de raţionamente. Într-o astfel de societate, este suficient să te încolonezi în una dintre cele două turme fără să ai neapărat nevoie de argumente solide sau de surse verificate. E o tehnică infailibilă: dacă vorbeşti cu suficient patos, nimeni nu va îndrăzni să-ţi pună la îndoială afirmaţiile, pe principiul „Cine are urechi să şi le taie, cine are ochi să şi-i acopere”. Astfel, totul este redus la o telenovelă ruptă din viaţa online, la care putem privi deopotrivă cu uşoară spaimă, dar şi cu un neputincios zâmbet sarcastic. La început, am crezut că este doar o fază trecătoare, un fel de adolescenţă a democraţiei, însă fenomenul are deja o vârstă şi nu dă semne că s-ar atenua.

Şi nu e numai asta. Asistăm la un spectacol al cărui scenariu este întemeiat pe agresivitate, fiindcă, în cele din urmă, ignoranţa la asta duce. Nu proiecte, nu soluţii, nu propuneri novatoare, ci efortul fiecăruia dintre protagonişti de a striga mai tare decât celălalt, de a înjura mai cu foc sau de a găsi nod în papura oponentului. Un joc trist în timpul căruia ideile sunt sacrificate pe altarul nimicului ideologic sau îngropate în lozinci urlate în pieţe de fanii fanatizaţi precum adepţii unor secte. Nu ar trebui să ne intereseze prea mult ce a făcut un candidat înainte de a se înscrie în cursă, mai degrabă ar trebui să ne preocupe ce va face în funcţia pentru care ne cere votul. Ce să alegi: să stai ghemuit la gura focului din inima fierbinte de suporter sau să răsfoieşti cu calm o culegere de exerciţii şi probleme cu rezultat zero? N-a fost apă caldă? N-a fost, dar nici dincolo nu prea ai ce să pui pe listă. Este o bătălie între haştaguri, reeluri şi comportamente mimetice cu scopul de a capta atenţia unui public cu apetit redus pentru problemele reale. Vulgarităţi subtile, trimiteri la hainele purtate de unul sau celălalt, la freză, la galerii de fotbal sau la scobitul în nas, la afecţiuni psihice, la stângăcii, la filme scornite de AI, la botezul copiilor, la certificatul de căsătorie, la apartenenţa la o etnie sau alta, la gramatică, la analfabetismul funcţional, la nota de la BAC, la cartea de muncă. Scopul este unul singur, să îl faci pe celălalt să pară mai prost, deşi asta nu are darul de a ne face mai fericiţi: cum naiba să te bucuri când eşti forţat de împrejurări să alegi unul dintre proşti – aşa cum ei înşişi s-au complimentat reciproc şi nu ai motive temeinice să nu le dai crezare? În acest carusel al agresivităţii, niciun unul nu pare să se îndure să arate vreo fărâmă de respect faţă de celălalt. În schimb, fiecare încearcă să demonstreze că are dreptul să fie acuzatorul suprem, judecătorul imparţial şi, de ce nu, chiar juriul. Reacţia violentă la opiniile diferite a devenit cutuma înfruntărilor, ura este acum legătura de sânge între fraţi, iar deţinătorul celui mai bogat dicţionar de invective se crede învingător, deşi, fără să-şi dea seama, a fost înfrânt înainte de începerea cursei. Cred că ne putem urî cu mai mult calm, dacă tot am pornit pe drumul ăsta. Nu putem „să dăm mână cu mână” dacă inima ne spune altceva, mânată de o agresivitate cultivată cu pasiune timp de trei decenii. Dialogul civilizat a devenit un mit, suntem condamnaţi la zgomotul asurzitor al lipsei de înţelepciune. A fi raţional nu este o dovadă de naivitate. Să ne urâm deci, dar cu măsură şi cu gândul că orice ar ieşi din urne, în ciuda aparenţelor, viaţa fiecăruia dintre noi nu va fi mai bună. (Dragoş CIOCĂZAN)