Balada unui vierme mic

Povestea începe într-o livadă cu pomii încărcaţi de rod. E o linişte aparentă, fiindcă undeva, în tainice dedesubturi, e forfotă mare. Dacă apropii de ureche un măr, o pară, o prună sau o banală corcoduşă, timpanele îţi vor exploda de atâta zarvă. Şi nu s-ar zice. Fructele sunt arătoase pe dinafară, pârguite, parfumate, cu coaja rubinie, lustruite de rouă, cuminţi şi tăcute, agăţate de crăcile lăsate la pământ de atâta belşug. Miezul însă – pentru cine ţine neapărat să iscodească gustul, dintr-o ineptă şi nefericită curiozitate – e clocit şi vătămător. Acolo, în inima dulce şi aromată, îşi duce traiul o comunitate pestriţă de viermi. Aşa cum ne-a obişnuit natura, au diferite culori, apucături şi preferinţe. De siluetă nu poate fi vorba pentru că, se ştie, în general, făpturile trândave au tendinţa de a deveni supraponderale. Cei care trăiesc în poamele din copaci sunt ceva mai aroganţi şi se cam strâmbă când vine vorba să se deplaseze, mă rog, să se târască alături de rubedeniile lor dedulcite la rădăcinoase. Una e să fii vierme de morcov sau să ronţăi toată ziua la gulii, alta e să te înfrupţi cu poftă din dulceaţa divină a unei piersici zemoase. Totuşi, toţi au ceva în comun: sunt făpturi nevertebrate, adică lipsite de coloană vertebrală. Ceea ce îi face extrem de adaptabili şi generează câteva trăsături comune: frica de praşilă, trândăvia, îmbuibarea, huzurul, dezinteresul pentru lumea de dincolo de mărul, cireaşa sau pruna lor. Şi mai e ceva care îi face să semene unii cu alţii indiferent de locul în care îşi duc zilele: plăcerea de a săpa. Orice şi pe oricine. În regnul vieţuitoarelor nu contează dacă te deplasezi pe două, patru, opt sau o sută de picioare, dar ceva din plăcerea ronţăitului există în orice făptură de pe pământ.

Viermele este tenace şi lacom. Se adaptează rapid la medii ostile, supravieţuieşte în toate felurile de întuneric, prosperă pe ascuns, departe de ochii altora, şi îşi opreşte pentru el partea cea mai dulce. Dacă adulmecă prin apropiere un fruct mai copt decât cel din care roade el, nu se dă în lături să facă tărăboi pentru a-i lua locul confratelui, acesta din urmă fiind luat prin surprindere: după ce se ostenise să ajungă, muncind cu sârg, în vârful pomului, se vede dintr-odată alungat din miez şi trimis sub pământ să ronţăie la păstârnac. Desigur, intrusul nu uită să strige în gura mare că el şi numai el poate salva livada, oricare altul, de orice culoare ar fi, nu este în stare. Şi se bagă în faţă, unduindu-se şi strecurându-se nevăzut, zâmbind fericit, cu ochii mereu în pământ, că a făcut-o şi p’asta. În pomet sau printre straturile de legume nu e niciodată linişte. În culise, la adăpostul miezului, se iau deciziile importante. Cine are auzul fin şi ochii larg deschişi înţelege repede că scandalurile se ţin lanţ, că lumea aceea ascunsă nu e deloc mută şi nici prea fericită, deşi fructe ar fi destule. Ba unii se mai şi victimizează, scot capul din gutuie şi cântă trist „Ronţ, ronţ, ronţ, toamnă gri…”, deşi au burta plină şi au reuşit să sape tuneluri în care nu mai e loc şi pentru alţii. Orice astfel de colonie poate afecta grav viaţa unei grădini, oricât de bine îngrijită ar fi. Viermii au şi ei politica şi strategiile lor. Se înmulţesc rapid şi, în lipsa praşilei sau a stropirilor periodice, pot fi mai distrugători decât ar putea părea la prima vedere. Iar pericolul este şi mai mare fiindcă totul se petrece pe furiş, pe neauzite, chiar şi după ce fructele ajung în pivniţă, frumos ordonate în lădiţe. Se spune că micile vieţuitoare nu ştiu ce este morala, singurele lor preocupări fiind căutarea hranei şi perpetuarea speciei. Logica naturală ne-a învăţat că nicio făptură de pe pământ, oricât de rea, otrăvitoare şi agresivă ar fi nu trebuie să dispară pentru a nu perturba lanţul trofic. Numai aşa putem separa binele de rău. Altfel, ce rost ar avea viaţa cu toate regulile ei, cum ne-am da seama ce e drept şi ce nu? Poţi să scrii vorbe frumoase cu pana, cu stiloul, cu creionul, dar şi să le mâzgăleşti în noroi cu coada inelată, dacă astfel ţi-a fost hărăzit. Totul e să dai din coate, iar dacă nu le ai, nu-ţi rămâne decât să viermui, zvârcoleşti în tină, muşti, sau să te înfrupţi cu poftă din eşecurile altora, oricât de anodină, plictisitoare sau inutilă ţi s-ar părea această îndeletnicire. Riscuri sunt destule, inclusiv cel de a sfârşi într-un coş de gunoi sau în burta vreunui pintenat. La urma urmei, viaţa de vierme nu-i deloc uşoară. (Dragoş CIOCĂZAN)