Alibaba şi cei patruzeci de boţi

Într-un ţinut îndepărtat, indicat de hărţile satelitare ca fiind aşezat undeva la hotarul dintre real şi virtual, trăia un tânăr de viitor, dotat cu o minte sclipitoare, acces la internet şi trotinetă electrică. Era atât de fericit acolo, în peştera lui plină de bogăţii online, în care intra în fiecare dimineaţă doar şoptind „Wi-Fi deschide-te!”, fără parolă, fără user, fără inhibiţii sau frustrări de natură deontologică. Nu i-a luat mult să-şi dea seama că e uşor să dai din taste fără a-ţi arăta faţa; la urma urmei, nu risca nimic şi, pe deasupra, de la o vreme, observase că grota devenise cam neîncăpătoare pentru comoara care sporea de la o zi la alta nu numai cantitativ, dar şi în strălucire. De fapt, cuprins de febra conexiunilor în eterul digital mustind de informaţii prea puţin sau deloc verificate, a fost nevoit să constate, nu fără un amestec de uimire şi satisfacţie, că în imperiul like-urilor poţi să faci bani serioşi aruncându-te în luptă, indirect, printr-o armată de soldaţi bine instruiţi, neînfricaţi şi de neînvins fiindcă sunt invizibili. Şi pentru că trebuiau să poarte un nume, s-a gândit să le spună „boţi” pentru că prefixul „ro” nu-şi găsea locul în context. Pe urmă, ro-boţii sunt nişte maşinării electromecanice concrete, dotate cu memorie, abilităţi de mişcare în spaţiul fizic, dar care au două defecte de neacceptat: nu fac nimic fără să-i programezi (ceea ce ar fi o istovitoare muncă în plus) şi, ceva îngrozitor, lasă urme şi sunt prea neîndemânatici ca să reziste în perversa lume digitală. Cu boţii e altceva, îi poţi arunca în luptă fără grijă că vor păţi ceva, nu ruginesc niciodată, n-au nevoie de piese de schimb sau de baterii, se reorientează şi îşi fac treaba cu seninătate şi hărnicie, fără a-l expune pe cel care le dă naştere şi îi trimite la luptă.

Din astfel de peşteri high-tech, spun specialiştii, au apărut aproximativ patruzeci de tipuri de boţi. Clasificarea a fost făcută în funcţie de modul de acţiune şi de rezultatele obţinute. Nicio astfel de lighioană digitală nu se comportă ca un răcan, ci ca un militar îndelung instruit, nu iartă pe nimeni şi obţine rezultate imediate pe baza aplicării procedeelor lobotomiei intensive asupra consumatorilor de Tik Tok, Facebook sau X. Aşa a apărut fenomenul echo chamber, din cauza căruia utilizatorii sunt expuşi doar la idei care le confirmă convingerile, fiind izolaţi de opiniile diferite şi dirijaţi către stări conflictuale, nemaifiind dispuşi, sub nicio formă, să accepte opinii sau argumente contrare propriilor interpretări. Astfel, dialogul real este înlocuit cu monologuri paralele, în care nu mai există dorinţa de a înţelege sau de a negocia. E un război, un clivaj, o alunecare în conflict, un morb al comunicării: ceea ce ar fi trebuit să însemne socializare s-a transformat într-o bătălie lipsită de rost. Rezultatul este un solilocviu care insultă însăşi inteligenţa umană, fie aceasta scăzută, medie sau strălucită. Orice dezbatere politică este împănată cu „Votăm masiv” (ba chiar, mai nou, zilele trecute am observat pentru prima dată sintagma „Votăm extra-masiv”), atât, fără noimă, fără o minimă listă de motive, raţionamente, probe, considerente. Orice referire la valorile europene te transformă în trădător de neam şi ţară, o simplă aluzie la incompetenţa unui candidat te face antieuropean, orice trimitere la Dostoievski, Gogol sau Ceaikovski te plasează automat în tabăra putinistă; dacă lauzi ceramica din timpul Dinastiei Ming eşti criptocomunist, dacă te pune necuratul să vorbeşti despre Walt Whitman sau despre guma de mestecat, te-ai ars: eşti trumpist; încercarea de a aminti, timid, cât de bune erau prăjiturile de la Scala în anii şaptezeci, te transformă într-un nostalgic şi eşti trimis cu un şut în Coreea de Nord; când un influencer ia în răspăr apucăturile unor domnişoare este catalogat drept misogin şi, invers, când o bloggeriţă povesteşte, în glumă, că soţul ei petrece mai mult timp pe stadioane decât cu ea e declarată, pe loc, feministă. Acestea sunt „comorile” adunate, în grota sa imundă, de protagonistul poveştii noastre şi de cei patruzeci de boţi ai săi. O realitate paralelă în care adevărul devine abjecţie, iar ignoranţa şi incultura virtuţi. Cred că numele cel mai potrivit pe care i-l putem da protagonistului nostru este Alibaba, pentru că – împreună cu ciracii săi invizibili – ne-a furat libertatea de a gândi cu capetele noastre, ne-a transformat într-o masă amorfă de creiere păstoase a căror singură menire a rămas înfruntarea. (Dragoş CIOCĂZAN)