Aha!

Într-o epocă a simplificării limbajului, a prescurtărilor, a năzbâtiilor lingvistice de tot felul şi a englezismelor, dintre toate părţile de vorbire, interjecţia se simte cel mai confortabil. A vorbi într-o limbă, oricare ar fi aceasta, nu înseamnă să înveţi pe de rost câteva mii de cuvinte şi apoi să alcătuieşti cu ele propoziţii care să explice ce-ţi trece prin cap. Trebuie să pricepi sensuri, semnificaţii, contexte, să faci legături logice. Sigur, în timp ce icneşti interjecţii, poţi să dai din mâini, să te strâmbi, să-ţi dai ochii peste cap, cu alte cuvinte, să-ţi obligi corpul să suplinească lipsa glagorei şi să te poţi face înţeles. Noroc – dacă putem spune aşa – că sunt mulţi cei care practică această formă de comunicare, ceea ce contribuie, totuşi, ba chiar asigură o oarecare armonie socială. Se tot vorbeşte în ultimul timp despre un fenomen cu rădăcinile în această superficialitate, în reducerea vocabularului la interjecţii. Citeşti, scrii, dar nu înţelegi nimic şi, ca să nu pari imbecil, spui „Aha!”. Recent, am ascultat o lungă argumentaţie a unei doamne profesor de gimnaziu, foarte hotărâtă să aplice o metodă revoluţionară de predare bazată pe aplicarea unor „sisteme hibride” de captare a atenţiei. „Elevilor trebuie să le fie stimulat aha-ul, nu să fie obligaţi să studieze şi să acumuleze cunoştinţe.” Este reţeta analfabetismului funcţional, în opinia mea, pentru că „aha”-ul ridicat la rang de cunoaştere afundă tinerele vlăstare într-o stare de confuzie şi dă apă la moară exprimării precare prin interjecţii. Pe urmă, nu cred că acest „aha, m-am prins!” poate ţine loc de cunoaştere. Ăsta nu poate fi un „sistem hibrid” de învăţare, poate doar o metodă sigură de a face „bâldâbâc!” din lac în puţul întunecat al futilităţii şi al neştiinţei de carte, rezultatul fiind o pojghiţă plăpândă de cultură, incapabilă să asigure înţelegerea lumii în care trăieşti. Pe vremuri, dacă nu atingeai starea de „aha”, profesorul îţi rupea foaia din caiet, îţi explica din nou ce ai de făcut şi te trimitea la studiu, nu te lăsa să dai confuz din cap că ai înţeles şi să pleci acasă cu mintea plină de „aha”-uri. Acum există deja un cult al simplificării, o febră a renunţării la detalii, o religie nu a mântuirii, ci a mântuielii.

Funcţia sintactică a interjecţiei nu poate lua locul, cu niciun chip, funcţiilor comunicării. Din păcate, ca formă de manifestare a analfabetismului funcţional – de care, conform statisticilor, suferă mai mult de o treime din populaţie – limbajul interjecţional a devenit obişnuinţă într-un mediu în care refuzi să te exprimi liber, pe de-o parte pentru că nu ai un minim bagaj cultural, iar pe de alta, de teama de a nu fi judecat. Iar asta se întâmplă nu numai în învăţământ, dar şi în administraţie, la nivel politic, în servicii, în mediul academic sau în cel cultural. Poţi să latri şi fără a spune „hau, hau!”, dar varianta a doua e mai cuminte, nu-ţi dă bătăi de cap. E mai la îndemână să spui „haţ!” decât să dai de înţeles că vrei să iei ceva ce nu-ţi aparţine, să strigi „alelei!” în loc să recunoşti că ai greşit, să spui „fâs!” în loc să dai explicaţii, să arunci „sictir!” în loc de argumente. Un „a!”, un „buf!” sau un „zdrang!” te ajută să ieşi basma curată din orice situaţie atunci când habar n-ai ce să faci, numai că asta nu te scapă de stânjeneală, de unghiurile moarte, şi nu duce la rezolvarea problemelor. Te păcăleşti singur fiindcă unicul avantaj obţinut este acela că îţi poţi dezvolta abilitatea de a te preface că ştii despre ce este vorba, când de fapt, habar n-ai. Nici măcar un brainstorming ca lumea nu poţi să pui la cale, n-ai cum, n-ai idei, n-ai soluţii, nu poţi digera sau pune cap la cap informaţii pe care doar te prefaci că le ai pentru că atunci când ar fi trebuit să le dobândeşti, te-ai mulţumit să murmuri „aha!”. Un simplu „mucles!” nu te absolvă de răspundere, iar un „îhî!” nu stimulează creativitatea. E grav. Traversăm o epocă plină de incertitudini şi conflicte, ceea ce ne face să auzim din ce în ce mai tare „tic-tac”-ul nemilos al unui ceas care măsoară timpul foarte scurt până la un posibil „trosc!”, de care nu ne putem apăra decât prin cunoaştere profundă, studiu, dialog şi limbaj cât mai uman cu putinţă. (Dragoş CIOCĂZAN)