Are Yalta peşte

În orice condiţii ar fi semnate, tratatele şi alianţele sunt încheiate pentru a fi denunţate, încălcate, sau pur şi simplu uitate atunci când una dintre părţi constată că un alt compromis i-ar fi mai folositor. În 1925 şi mai apoi în 1934, Polonia a semnat un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică valabil pe 10 ani. În 1932, sovieticii au semnat pacte de neagresiune cu valabilitate de 10 ani cu Finlanda, Estonia şi Letonia. În ianuarie 1934, Germania şi Polonia au semnat la rândul lor un pact de neagresiune valabil tot pentru 10 ani. În 1935, sovieticii au semnat tratate de alianţă cu Franţa şi Cehoslovacia, acest din urmă stat având şi un acord de asistenţă cu Marea Britanie. Nici unul dintre aceste tratate nu a apucat mai mult de trei ani de existenţă. Ştim cu toţii ce a urmat. Când s-a pus problema apărării Poloniei, în baza amintitei înţelegeri, Sir Neville Chamberlain a declarat, fără sfială sau mustrări de conştiinţă, că aşa-numitul Coridor Polonez „nu merită oasele nici măcar ale unui singur grenadier britanic”, lăsând statul pe atunci vecin al României pradă unei duble invazii, a URSS şi a Germaniei naziste. Cehoslovacia a dispărut de pe hartă în 1938. Celelalte state din Estul Europei au fost lăsate mai întâi în mâinile lui Hitler, apoi în cele ale Uniunii Sovietice, fiind criticate zgomotos pentru că ar fi optat de bunăvoie pentru comunizare, forjând o cortină de fier în spatele căreia să se ascundă. Actualul context geopolitic este unul fluid, mocirlos pe alocuri, în care marile puteri părăsesc cadrul entropic şi adoptă un curs hegemonic. Vechile mari imperii europene se reconstruiesc în cea mai la îndemână formă în zilele noastre: prepotenţa economică, dublată de un exagerat apetit pentru confruntare. Unii îşi lustruiesc armurile, ceilalţi încearcă să îşi facă loc cu coatele în lumea complicată de astăzi, uitând că atât nazismul, cât şi comunismul sunt creaţiile succesive ale unei lumi civilizate la nivel declarativ, însă veşnic înfometată de resurse care să îi satisfacă uriaşele nevoi de consum şi setea de risipă. Se pare că tratatele au devenit caduce. Occidentul Colectiv nu mai există nici măcar ideologic, reducându-se la o sumă de ciondăneli şi mărunte conflicte intestine a căror rezolvare pare imposibilă, favorizând înflorirea extremismelor de tot felul, a discursurilor funambuleşti, a izbucnirilor patriotarde, a unui europenism de operetă care nu are nimic de-a face cu paragrafele tratatelor şi cu adevăratele principii ale continentului. Umbrela s-a închis şi au dispărut valorile fundamentale pe care le ferea de vreme şi vremuri rele. Iar mulţi dintre noi au considerat că, odată semnate, foile acelea de hârtie chiar înseamnă ceva, chiar ne pot apăra de tot ce e mai rău. La asta, trebuie adăugate şi politicile economice absolut de neînţeles din ultimii ani. Rezultatul se poate observa cu ochiul liber, la tot pasul.

Un spaţiu al armoniei se poate transforma foarte uşor într-un acvariu neîncăpător, mai ales când nevoile economice devin stringente. Când hrana, oxigenul şi lumina se împuţinează, peştii cei mari îi înghit pe cei mici. Altfel nu se poate. Yalta a fost un astfel de moment, un lamentabil compromis, o jalnică încercare de a stabili un echilibru planetar bazat pe ţinerea la distanţă a două sisteme de semn opus. Scurtcircuitul a fost evitat, dar preţul plătit a fost enorm. A însemnat vieţi irosite, suferinţă. Doar pentru ca puternicii acelor vremuri să se poată juca cu băţul în acvariu, asmuţind rechinii asupra obleţilor şi propovăduind înfrăţirea iluzorie a multiculturalismului marxist cu unitatea în diversitate. Ca orice construcţie politică gândită de oameni, Yalta nu a durat, însă, măcinaţi de aceleaşi orgolii stupide şi sterile, unii se gândesc la un „remake”, la o nouă înţelegere, semnată – aşa se pare – tot pe malul mării, tot cu băţul în mână şi tot fără a ţine cont de peştii mai mici, lăsaţi în voia sorţii şi nevoiţi să scape printre ochiurile plasei de pescuit iluzii. Doar că de această dată, acvariul a cam rămas fără peşti fiindcă obleţilor le-a venit mintea la cap. Şi, în general, în ape tulburi se zice că nu e bine să pescuieşti, chiar dacă balta sau, după caz, Yalta, îţi poate oferi un moment de răgaz şi o masă îmbelşugată. (Dragoş CIOCĂZAN)