Încotro?!

Mai nedumerită ca acum n-am fost niciodată, ca ţăranul ajuns în miezul metropolei! Mă uit în stânga, nu! Mă uit în dreapta, nu! Mă uit la centru, nu! Nu! Mă uit la Europa, mă uit la SUA, mă uit la Ucraina, mă uit la Rusia…Gândul e liber (?) şi mă gândesc la China, la Ţările Arabe, la BRICS, la… Lumea se schimbă. Ce-a fost bun acum e rău, ce-a fost rău acum e bun. Dar nu alegem noi! Alţii aleg pentru noi. De ce nu alegem noi?  Aşadar, după ideologii, nu am cum să mă orientez! După centre de putere?! După oameni… Păi, la noi, nu sunt – în mare proporţie – aceiaşi?! Câte figuri noi, convingătoare au apărut?! Şi dacă au apărut, de ce se încearcă eliminarea lor?! Ni se pretinde să acceptăm … ce să acceptăm?!  Unde sunt dovezile, criteriile pe baza cărora nişte oameni nu pot să ne ceară votul? Cine este Curtea Constituţională, cea mai presus de Constituţie, stat în stat? Ce ştiu ei şi nu trebuie să ştim noi? Mă învârt în cercul nelămuririlor şi nedumeririlor mele!

În România, de 35 de ani, s-au schimbat multe lucruri. Unele chiar în bine. Dar prea puţine pentru foamea noastră de normalitate, de viaţă decentă, confortabilă. S-a schimbat şi mentalitatea noastră, a românilor, care suntem circumspecţi la orice veste bună şi doritori de a scormoni în mizeria de orice fel. Presa oferă prea puţine ştiri şi mai multe opinii/comentarii în curentul mentalităţii colective. Mai mult, jurnaliştii par dispuşi să ducă o bătălie fratricidă în loc să informeze. Încerc să identific obiective, ţeluri, ambiţiile unor oameni care ne-au cerut votul pentru că vor să demonstreze că Parlamentul este un for legislativ serios, pe care putem conta. Deocamdată ne aflăm în sens giratoriu!

Ţara noastră merge înainte pentru că ea este locuită şi gospodărită de oameni pe care nu-i cunoaştem, care nu sunt promovaţi de mass-media! Sunt oamenii care îşi îndeplinesc sarcinile profesionale, civice şi personale fără a aştepta indicaţii sau laude.

Cât ar încerca unii să aşeze, să ordoneze lucrurile în ograda noastră, rămâne însă„cuiul lui Pepelea”. Şi mai toată lumea are de agăţat ceva în acest cui năzdrăvan! Români şi străini. Acest „cui”, lângă alte „cuie”. Sigur, pare că ne învârtim în cerc, şi păgubos, şi vicios. Ne vedem de treabă, treabă care ar trebui să fie a noastră, a tuturor, dar noi avem…altă treabă. Nu, nu e un joc ieftin de cuvinte. Chiar ridicăm resemnaţi din umeri şi ne aşezăm cuminţi la colţ, pe coji de nucă. Aşteptăm să ne primim dojana deloc măgulitoare sau o recompensă ridicolă. Pretindem, pe bună dreptate, efemerilor conducători să aducă schimbarea, binele, progresul. Suntem noi mulţumiţi de ei? Din păcate, nu. Nu, din chiar clipa când i-am ales. E un paradox. Încotro, România?! (Mioara VERGU-IORDACHE)