• Pe 1 februarie Teatrul Naţional „Mihai Eminescu" din Chişinău a strigat tare la bucureşteni şi a cutremurat scena TNB cu piesa „Grădina de sticlă” după Tatiana Ţibuleac. Venisem la invitaţia unui prieten basarabean, fără să ştiu că urma să plec de acolo cu inima grea de dor. Nu un dor romantic, ci acel dor vechi, aspru, de rădăcini, de pământ furat, de oameni care luptă pentru identitatea lor şi încă îşi caută drumul înapoi.
Omagiul a făcut parte din cea de-a X-a ediţie a Turneului Unirii prin Artă – „Teatrul românesc Bucureşti-Iaşi-Chişinău”, un proiect de suflet care reuneşte teatrele naţionale din România şi Republica Moldova pentru a reafirma unitatea culturală şi identitară a celor două maluri ale Prutului. Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău a adus la Bucureşti două spectacole de excepţie, iar „Grădina de sticlă” a fost una dintre aceste producţii, avându-l ca regizor pe Petru Hadârcă, o personalitate marcantă a teatrului basarabean. Piesa este o dramatizare semnată de Mariana Onceanu, după romanul Tatianei Ţîbuleac, unul dintre cele mai tulburătoare texte contemporane, distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. În distribuţie, Diana Decuseară-Onică şi Corina Rotaru au interpretat cu o forţă nestăvilită rolul Lastocikăi, în timp ce Angela Ciobanu a dat viaţă Tamarei Pavlovna. Scenografia a fost realizată de Adrian Suruceanu, iar muzica de Valentin Strişcov, ambele contribuind la crearea unui univers intim şi profund.
O lume a tăcerii, a uitării, a limbii pierdute
Când luminile s-au stins şi s-a ridicat cortina, m-am trezit purtat într-o lume care, deşi părea îndepărtată, îmi era dureros de familiară. „Grădina de sticlă” nu este doar o poveste despre o fată orfană din Chişinău. Este Basarabia. Este România rămasă dincolo de Prut. Este rana unei istorii care încă nu s-a închis.
Pe scenă, Lastocika – o copilă smulsă din orfelinat, crescută de o rusoaică severă – trăia drama Basarabiei însăşi. Crescută între două lumi, fără să aparţină niciuneia, prinsă între limba rusă impusă de regim şi limba română care îi curgea prin vene, dar pe care trebuia să o ascundă, să o ferească de urechi străine. Am simţit cum mă strânge un nod în gât. Câţi dintre basarabeni nu au trăit asta? Câţi copii n-au fost forţaţi să înveţe o altă limbă, să uite cine sunt, să-şi uite părinţii, bunicii, istoria? Tamara Pavlovna, cea care o „adoptă” pe Lastocika, era o femeie rece, aproape dură, dar nu lipsită de umanitate. Era tot ce rămăsese dintr-un imperiu care sfârâia, dintr-un colos sovietic care îi absorbea pe cei mici şi fragili. Îi oferea fetei un cămin, dar în acelaşi timp îi sufoca identitatea. În ochii Tamarei, am văzut chipul atâtor oameni ai regimului sovietic, care au fost concomitent victime şi călăi. Oamenii care, fără să vrea, au sfâşiat generaţii întregi de români basarabeni, rupându-i de limba şi cultura lor.
Grădina de sticlă – Basarabia captivă
Grădina este locul unde Lastocika şi mama ei adoptivă adună cioburi de sticlă, le spală, le sortează şi le vând pentru a supravieţui. Un simbol perfect pentru Basarabia – un teritoriu sfărâmat, spart în bucăţi, un spaţiu fragil, mereu la marginea colapsului, mereu risipindu-se între imperii, între uitare şi speranţă.
Diana Decuseară-Onică şi Corina Rotaru, actriţele care o interpretează pe Lastocika în două etape ale vieţii, au fost absolut uluitoare. Cu fiecare gest, fiecare privire, fiecare cuvânt, au adus la viaţă suferinţa, confuzia, disperarea şi speranţa acestui personaj.
Regizorul Petru Hadârcă a reuşit să creeze un spectacol intim, profund, care nu doar spune o poveste, ci te obligă să o trăieşti. Lumina, muzica, decorul minimalist – totul a fost gândit astfel încât să lase loc emoţiei brute, să pună în faţa noastră un adevăr de care nu putem fugi.
Basarabia, rândunica noastră pierdută
Lastocika înseamnă „rândunică” în rusă. O pasăre care îşi caută mereu drumul spre casă. Aşa cum şi Basarabia îşi caută locul. Iar noi, românii din dreapta Prutului, trebuie să recunoaştem că o parte din noi a fost lăsată în urmă şi trebuie readusă acasă.
În acea seară, în sala teatrului, am simţit că Basarabia nu este o problemă politică. Nu este o dilemă diplomatică. Este o suferinţă umană. Este o fetiţă care se uită în oglindă şi nu ştie cine este. Este o generaţie întreagă crescută în limba altuia, cu istoria altuia, dar care, undeva, adânc în suflet, îşi simte sângele chemând-o înapoi.
Unirea nu este doar un ideal, este o nevoie a dreptăţii
Înainte de a pleca din teatru, am privit în jur. Am văzut feţe emoţionate, ochi umezi, oameni care aplaudau nu doar pentru că spectacolul fusese bun, ci pentru că ceva în ei fusese atins. „Grădina de sticlă” este mai mult decât o piesă de teatru. Este un strigăt. O mărturisire. O amintire că Basarabia nu e departe, că nu e o altă ţară, că nu e doar o poveste din manuale. Este aici. Este în inimile noastre.
Şi într-o zi va fi din nou acasă.
Mulţumim Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, pentru acest omagiu.
Mulţumesc, fraţilor noştri, pentru că nu ne-aţi uitat. Acum e rândul nostru să nu vă uităm. (Dr. Adrian BĂZĂVAN, Asociaţia „Cred în România”)
Sursă:https://credinromania.ro/2025/02/02/gradina-de-sticla-strigatul-basarabiei-adus-de-teatrul-national-mihai-eminescu-din-chisinau-pe-scena-tnb-bucuresti/
Numărul 808
