15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale

La mulţi ani culturii naţionale şi slujitorilor acesteia!

15 ianuarie 2025 – 175 de ani de la naşterea lui Mihai EMINESCU

• În România şi Republica Moldova, 2025 este declarat „Anul Eminescu”

În 2025, pe 15 ianuarie, se împlinesc 175 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. La iniţiativa Academiei Române şi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, la sfârşitul anului 2024, anul 2025 a fost declarat „Anul Eminescu”. În conformitate cu prevederile cuprinse în decizia conducerii celor două Academii, s-a propus organizarea de manifestări şi activităţi culturale, menite să accentueze importanţa evenimentului. Primul mare eveniment va avea loc în data de 15 ianuarie, în cadrul unei sesiuni de comunicări, la care vor lua parte membrii titulari, corespondenţi şi de onoare ai celor două academii. Seria de manifestări culturale va continua cu organizarea unui ciclu de cercetări, desfăşurate începând cu „Anul Eminescu” şi prelungite pe parcursul „Deceniului Internaţional al Ştiinţelor pentru Dezvoltare Durabilă”, proclamat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pe 25 august 2023 şi lansat în România în data de 12 noiembrie 2024. De asemenea, se vor organiza de-a lungul anului mai multe ediţii speciale dedicate: Congresului Mondial al Eminescologilor, Şcolii de Vară pentru tineri cercetători, precum şi ediţii dedicate Zilei Culturii Naţionale şi Sărbătorii Naţionale „Limba noastră cea română”. Un loc aparte îl ocupă opera marelui poet, care va fi republicată în ediţii noi. Se va edita creaţia poetică integrală, inclusiv traducerile în limba engleză. Numărul volumelor va fi completat cu traduceri în alte 85 de limbi străine. Cu ocazia împlinirii a 175 de ani de la naşterea poetului, se vor edita noi emisiuni poştale (timbre poştale, plicuri, ştampile etc). Implicarea instituţiilor de stat se va concretiza printr-o serie de manifestări culturale, organizate de biblioteci, şcoli, case memoriale, cămine culturale, universităţi. Relevantă este şi implicarea UNESCO, prin reprezentanţii României şi ai Republicii Moldova. „Sperăm că Programul academic propus va fi susţinut şi completat cu alte acţiuni şi manifestări culturale, organizate de comunităţile româneşti şi de instituţiile şi oamenii de cultură din întreaga lume, care promovează cultura noastră în cadrul dialogului valoric universal”, au transmis membrii Biroului Prezidiului Academiei Române şi ai Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei. (George V. GRIGORE)

Contemporanul nostru: Mihai EMINESCU.

 Camera, după atâtea luni de nepăsare şi de nelucrare, pare a se deştepta dintr-un lung somn în ajunul sărbătorilor Paştilor pentru a vota în pripă câteva legi de-o importanţă foarte mare, cari, în orice altă ţară, ar consuma lungi şedinţe şi ar da loc la discuţiunile cele mai serioase. Astfel alaltăieri votă o convenţiune cu Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni pentru regularea datoriei de zece milioane contractată de stat către această Casă. Această discuţiune n-a fost interesantă decât printr-un incident în adevăr scandalos. D.N. Ionescu, combătând legea care, după părerea sa, schimbă legea organizării Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, la un moment dat băgă de seamă că graţioasa figură a d-lui ministru de finanţe nu mai apărea la banca ministerială. D. Ionescu se miră de această absenţă a ministrului a cărui lege era în discuţiune şi întrebă dacă, pe lângă celelalte calităţi, miniştrii au şi darul ubicuităţii, adecă, pe româneşte, de a fi totdeodată şi prezenţi şi absenţi. Acest cuvânt latinesc supără grozav pe prezidentul Adunării, care chemă pe orator la ordine şi ceru totodată ca Adunarea să aprobe această măsură cu totul escentrică. Chiar Adunarea actuală, cu toată fenomenala ei docilitate, se arătă cam nedomirită, aşa încât, după două încercări dubioase, d. C.A. Rosetti se coborî de la biurou şi-şi dete demisiunea din funcţia de preşedinte. În faţa acestei nenorociri membrii marelui partid se grăbiră de a reveni asupra votului şi deteră sancţiunea lor acestei procederi neauzite. Rămâne dar înţeles de acum înainte ca ubicuitatea constituie o insultă gravă şi că acest cuvînt trebuie şters din dicţionarul parlamentar roşu. Tot în fuga mare s-au votat alaltăieri şi ieri legea care supune pe ţăranii împroprietăriţi la impozitul fonciar, apoi o însemnată adaogire la taxele ce plăteşte comuna Piteşti, acest leagăn al libertăţii, legea care modifică art. 8 din legea biletelor ipotecare şi, în fine, s-a luat în discuţiune şi consideraţiune legea care suprimă un oarecare număr de subprefecturi şi îndoieşte aproape lefile acestor amploiaţi nepreţuiţi în manipularea liberelor alegeri. Ni se pare că această din urmă lege va încerca câteva dificultăţi, fiindcă chiar majoritatea actuală nu pare a găsi justificat acest spor nepomenit în lefile unor funcţionari care nu s-au recomandat prin nimic până astăzi solicitudinii Parlamentului şi recunoştinţii ţării. Raportul general asupra bugetului a fost în fine depus cu zece zile înaintea începerii chiar a anului bugetar sturzesc care începe, cum toţi ştiu, la aprilie. Cum vor mai trece încă cinci zile pînă se va lua în deliberaţie, cum se vor mai pierde încă o şedinţă sau două cu cestiuni preliminare, Camera d-lor Rosetti-Brătianu va avea aproape 24 de ore pentru a examina o lucrare ca aceea a bugetului statului, buget urcat până la 128 milioane cheltuieli şi încheiat cu un deficit mărturisit de peste 10 milioane. Să mai zică cineva că liberalii n-au avut cea mai mare grijă de finanţele statului şi de punga contribuabililor.  [Timpul, 21 martie 1880]

 [„EXISTĂ O SEAMĂ DE SPIRITE…”]

 Există o seamă de spirite cari nu se sfiesc de a susţinea cum că lumea e ingrată, că oamenii nu recunosc nici cînd meritul adevărat, ba asemenea aserţiuni culminează pînă şi în inexactităţi de fapt, precum că Hristos ar fi fost răstignit, că Galilei era să fie pus pe foc. ş.a.m.d. Toate acestea sînt pure invenţiuni. Martiriul şi lupta pentru principii sînt meserii tot atît de lucrative ca oricare alta şi, daca cineva cîştigă cu tăbăcăria mii de galbeni, de ce n-ar cîştiga şi prin meşteşugul de-a fi fost totdeuna cu naţiunea şi în contra reacţiunii? Astfel în şedinţa de duminecă seară, între orele 10 şi 11, puţin înaintea misteriosului miez al nopţii, Camera, după propunerea d-lui Giani, a votat d-lui C. A. Rosetti neînsemnatul capital de 150 000 franci, plătibili îndată, plus o recompensă de 1 000 de lei pe lună, reversibilă asupra doamnei Rosetti. Octavian August a pus pe Senatul Romei să voteze, puţin înaintea morţii sale, o recompensă naţională lui Isus Hristos de 432 000 sesterţi pentru pretinsele sale merite de democrat umanitar şi liberal. Ni s-a probat — e prea adevărat — că peste Olt a murit oameni de foame în vremile acestea, e adevărat asemenea că, nu mai departe decît sîmbătă, s-au votat un nou împrumut de 25 000 000 şi s-a anunţat oficial existenţa unei datorii flotante de 64 000 000 a cărei adevărată sumă o ştie numai Dumnezeu. Ce strică toate acestea? Degeaba, gratis să se lupte cineva contra reacţiunii? Ce este o jumătate de milion de lei vechi? Nimic. Atîrnă de abilitatea detentorului acestui capital, plătibil îndată, ca să înnoiască jumătatea de milion şi, după cum martiriul e lucrativ, nu ne îndoim că aceasta seva întîmpla cît mai curînd. Lord Beaconsfield se desparte de prezidenţia ministerului Engliterei şi nimeni nu se gîndeşte a-i vota o recompensă naţională; Gladstone a guvernat şi va guverna încă acea ţară veche şi nimeni nu s-a gîndit a-i vota doi bani măcar, necum sute de mii de franci. Dar acestea se întîmplă în Anglia, nu la noi. Englejii sînt zgîrciţi şi săraci, noi generoşi şi bogaţi, iată deosebirea. E drept că poporul nostru e bîntuit de foamete. Lasă-l să moară, căci espiră în conştiinţa că libertatea, egalitatea şi fraternitatea au fost răsplătite în fondatorul lor cu apanajiu şi pensie reversibilă. Pe această cale e şi bine şi demn de o naţiune ca a noastră ca să mai afecteze cîteva sume în bugetul anului 1880 pentru diverse recompense naţionale, a căror listă ne-am permite a o prezenta respectuos onorabilei Adunări legiuitoare, începînd-o cu cucernicul Warszawski. Ar fi şi păcat altfel. Pe cînd armata noastră murea de foame şi ger în cîmpiile Bulgariei, pe cînd stoluri de corbi roteau deasupra ei, lăsîndu-se pe pămînt spre a muşca din carne omenească, liberalii noştri beau şampanie cu mironosiţele de la caffechantant pentru gloria şi reuşita armiei române. Cine să plătească cheltuiala? Patria, se înţelege. Pe cînd Basarabia se rupea de la sînul ţării şi oamenii cu lacrimi amare îşi luau ,,rămas bun” de la patria lor străveche pentru a nu mai auzi graiul strămoşilor lor şi pentru a veşteji în umbra străinătăţii, pe atuncea asemenea liberalii puneau să intre oştirea în triumf în Bucureşti şi beau în sănătatea gloriei naţionale. Cine plăteşte cheltuieala? Patria, se înţelege. Dar oare biurourile patente de împămîntenire nu merită recompense? Daţi mereu înainte, căci mare, glorioasă, fericită România va fi! Daţi mereu înainte, căci nu marmură rece şi metal nesimţitor dăm noi, oamenii secolului al nouăsprezecelea, martirilor libertăţii; din contra, bani peşin, reversibili. Au aflat James Watt puterea aburului, Galilei heliocentrismul, Newton legea gravităţii…? Nebuni şi nemernici cari-şi puneau viaţa şi silinţele întru luminarea ingratei omeniri. Noi am aflat adevăratul articol de industrie universală: martiriul lucrativ. Noi, prima naţiune în Orient şi în univers, răsplătim adevăratele merite. Daca cineva treizeci de ani de-a rîndul a calomniat în modul cel mai ponegritor tot ce a fost mai generos şi mai dezinteresat în această ţară îi votăm recompensă naţională. Daca cineva între clase muncitoare, econoame şi cu bun-simţ, care trăiau liniştite lîngă olaltă, a vîrît zădărnicia, ura şi neagra invidie [î]i dăm pensie reversibilă. Daca cineva treizeci de ani de-a rîndul şi-a bătut joc de limba noastră străveche, de obiceiele noastre străvechi, denatura noastră dreaptă şi îngăduitoare, [î]i votăm apanaj. Dar a murit un Eliad în mizerie, un Bolintineanu în spital, un Negri în uitare şi sărăcie, respingînd cu dezgust nu recompense, ci ceea ce i se cuvenea, dar a rămas copii orfani şi văduve în urma celor căzuţi în război, dar o cărare nu duce la mormîntul unui Mihai Vodă sau unui Matei Basarab, dar toţi oamenii cari au avut dragoste adîncă pentru acest popor zac în ţărîna vitregă sub uitarea unei generaţii şi mai vitrege? Ce ne pasă nouă? Martiriul lucrativ să trăiască! Să trăiască aciia cari cu ovreii au fost ovrei, cu Strusberg nemţi, cu Ignatief ortodocşi, cu Gambetta franceji, cu Orsini carbonari! Să trăiască liberalii cosmopoliţi de tagma martiriului lucrativ, să trăiască recompensa naţională şi sfîntul buget. Va să zică acesta e înţelesul luptelor noastre politice? Ne-am luminat în sfîrşit. Din acelaş buget, perceput cu greu asupra unei populaţii de bieţi proletari agricoli, din acelaş buget, care înjumătăţeşte pînea săracului şi a copiilor lui, se iaşi răsplata virtuţilor civice? Nu tăgăduim că România a intrat într-o epocă în adevăr glorioasă. Nu s-a întîmplat încă nicăiri ca un om să fie recompensat pentru că sub auspiciile lui s-au vărsat în deşert sîngele cel mai generos al poporului, pentru că sub a lui auspicii s-au pierdut o provincie. Dar în România şi aceasta e cu putinţă. Luminele civilizaţiei bizantine au pătruns atît de adînc în noi încît privim lumea ca ceva supus unei ordine pur mecanice de lucruri, unde nici inteligenţă, nici merit, nici caracter nu mai valorează nimic şi unde oarba întîmplare domneşte, distribuind… cununi? Nu cununi; bani peşin, reversibili, pentru arta de-a calomnia şi de a amăgi. Ne felicităm pentru epoca nouă în care intră România independentă şi…vivat sequens! Mai sînt martiri lucrativi de recompensat. Ba, la dreptul vorbind, nu trebuie să-i fim încă mulţumitori d-lui C.A. Rosetti? Nu este Camera a sa, nu este ea compusă din oameni cari s-au îmbogăţit pe urmele sale prin arenzi, întreprinderi, exploatări în regie, misiuni pentru răscumpărare de drum de fier, păsuieli şi o mulţime de alte favori? Nu este bugetul de 110 000 000 al său şi nu dispune după libera sa voinţă de el în favorul oricui voieşte? Apoi, în asemenea poziţie fiind, e puţin încă ceea ce se acordă d-lui C.A. Rosetti; căci ar fi putut să ceară omul şi două milioane de la oamenii cari-i datoresc atît de mult şi subsistă prin d-saşi i-ar fi acordat cu amîndouă mîinele, mai ales cînd nu e dintr-al lor, ci din res nullius, din averea ţării ? Mulţumindu-i dar într-adevăr şi cu toată seriozitatea că n-a luat mai mult încă, căci putea, constatăm numai că pretinsul control de jos, reprezentat prin Cameră, a încetat cu totul, şi procedarea în votarea atît a bugetelor cît şi a acestei recompense ne dovedeşte că acest control nici măcar pro forma, de ochii lumii, nu mai există. Ce ne mai rămîne de sperat din partea controlului de sus? [ Timpul, 2 aprilie 1880]

 Demisiunea tuturor magistraţilor tribunalului Iaşi preocupă cu drept cuvânt opinia publică. „Românul” – cu acea rară lipsă de decenţă cu care ameninţa odinioară pe judecătorii însărcinaţi cu cercetarea actelor de canonizare a cuviosului Warszawski – recomandă reprobării publice demisia magistraţilor pe simplul cuvânt că ministrul are dreptul de-a numi judecători pe oricine o pofti. Evident, da, ministrul, mai ales liberal fiind, poate deşerta şcoalele primare de băieţi pentru a umplea cu ei funcţiile statului, dar de aci rezultă că magistraţi serioşi, vechi, cu titluri academice, precum sunt toţi cei din Iaşi, să fie supuşi reprobării publice pentru că n-ar voi să ia asupră-le responsabilitatea gravă de a conlucra în distribuirea justiţiei alături cu nişte copii, de exemplu? D.Simionescu, designat de prim-prezident pentru Iaşi, e un magistrat foarte proaspăt care se bucură de îndoielnicul renume de-a judeca câte cinzeci, ba chiar câte o sută cinzeci de procese pe zi, din care cauză toate procesele acestea, rezolvate fără observarea procedurii, au căzut în sarcina Curţilor de Iaşi şi Focşani ca să le descurce. Poate fi băiat onest, dar oricine-şi poate închipui ce învălmăşeală cată să fi producând ilustrul tânăr în arhiva oricărui tribunal şi în interesele împricinaţilor. Uşurarea aparentă a tribunalelor prin judecarea en bloc a proceselor se reflectă asupra Curţilor respective, căci, precum am zis, neobservarea aproape generală a procedurii face ca sentenţele tribunalului să fie date în deşert. În fine, d. Sion, numit prim-procuror, e asemenea un tânăr abia de 6-7 luni în serviciu şi cu toate acestea un întreg parchet, compus din oameni cu esperienţă şi cu drepturi câştigate, se pune la discreţiunea d-sale. După cât aflăm însă, cauza numirii acestor doi d-ni la tribunalul de Iaşi, cu călcarea în picioare a normelor ierarhice de înaintare, este, ca toate relele din ţara noastră, politica. E vorba de-a se intenta procese de natură politică unor opozanţi nemulţumiţi cu starea actuală de lucruri şi, fiindcă nici un magistrat mai vechi nu s-ar fi prefăcut în unealtă a guvernului roşu, s-au luat nişte tineri fără esperienţă şi fără sângele rece trebuitor unui judecător. Ce le pasă roşiilor dacă aceşti tineri, având chiar cele mai bune intenţiuni, vor fi compromişi şi făcuţi imposibili prin procederi nechibzuite? Scopul guvernului, şicanarea opoziţiei, s-ar ajunge. E evident că tribunalul de Iaşi, considerând „trista întrebuinţare” pe care d. Stolojan o face din ministeriul său, nu voieşte a se face complicele unor acte nesocotite, cari zac încă în sânul viitorului. [Timpul, 3 aprilie 1880]