Asta are, asta n-are, căci dilema-i pierzătoare

Cât de complicat poate fi să iei o decizie de care depind viaţa ta, a familiei, viaţa prietenilor tăi? La prima vedere n-ar trebui să ne facem griji. Este unul dintre momentele în care ne îmbătăm cu iluzia că tot ceea ce facem, spunem, gândim contează. În ciuda convingerii adânc înrădăcinate că lucrurile sunt dinainte stabilite, că se întâmplă numai şi numai ceea ce trebuie să se întâmple, că exprimarea opţiunilor noastre este doar un exerciţiu pseudodemocratic, este, totuşi, extrem de important să ne spunem părerea, prin viu grai, cu tastatura sau ştampila. Nu se poate altfel. La urma urmei, libertatea este o stare complicată, marcată mai degrabă de alegeri dificile, îndatoriri şi responsabilităţi decât de fericire. A nu fi liber e mult mai simplu, fiindcă nu ai opţiuni, faci ce ţi se spune. Sigur, prima variantă e preferabilă celei de-a doua, cu orice risc. Mulţi dintre noi am experimentat ambele situaţii, putem compara şi emite dacă nu sentinţe, măcar judecăţi de valoare bazate pe studii de caz. Mergând pe principiul „să se revizuiască, primesc, dar doar prin părţile esenţiale”, în această toamnă, vom da din nou o raită prin preajma urnelor, mai mult sau mai puţin convinşi că vom muta munţii din loc. Problema este că, de această dată, munţii nu se vor lăsa mutaţi, împietriţi în neclintirea lor de neclintirea cu care noi acceptăm neclintirea altora. Priviţi cu atenţie dezbaterile publice, panourile de pe străzi şi uliţe, scandalurile televizate, acuzele reciproce. Probabil, ne-am obişnuit, important este să nu înceapă să ne placă, fiindcă, vrem nu vrem, suntem nevoiţi să alegem pe cineva din toată harababura asta, chiar dacă, pentru prima dată în ultimele trei decenii, nu prea avem pe cine. Există câteva teme care revin obsesiv în discuţie: ce note au avut candidaţii la matematică sau limba română în şcoala generală, dacă au luat sau nu BAC-ul, cât de mult se pricep ei la administrarea unei ţări (senzaţia generală fiind că niciunul dintre ei nu are habar de aşa ceva), cât de mult sau de puţin au minţit sau furat (cu sau fără probe, important e să se arate cu degetul unii pe alţii), ce facultate au făcut şi cu ce medie au terminat-o, ce avere au şi cum au făcut-o, cărui partid aparţin şi de ce, cât de bine sunt văzuţi în exteriorul ţării şi de cine, ce muzică ascultă (una e să-ţi placă Gershwin, alta e să îl adori pe Ceaikovski). Apoi vine argumentul cu ţărişoara, cu dragostea de popor – de asta suferă toţi. Pe urmă, dar nu în cele din urmă, vine rândul băilor de mulţime, al atitudinii poporanist-sămănătoriste şi uşor demagogice: mersul cu vaca la păscut şi chiuitul de pe tractor, vizitele în căminele studenţeşti sau de bătrâni, servitul mesei la cantinele populare, tiradele rostite conspirativ printre grătare. Există şi elemente de noutate, cum ar fi unele declaraţii de profundă respiraţie şi transpiraţie filosofică, conform cărora „apa e aşa, ca o răcorire” sau „mie îmi plac blugii şi Coca-Cola, eu sunt cu Vestul”. Se scriu cărţi, se prezintă programe, se tipăresc pliante, se imprimă tricouri, pixuri şi baloane, se strigă prin pieţe, se organizează mitinguri şi cântări, mese câmpeneşti, se pun la cale articole de presă, ratingul televiziunilor urcă la cer, casele de sondare a opiniei publice fac avere. Din toate astea vor rămâne două lucruri: un munte de steril ideologic şi câteva milioane de oameni cu buzele umflate. Pentru că dilema e, oricum, pierzătoare, acum mai mult ca niciodată. Adică „asta n-are”, dar nici cealaltă. Ghinion. N-ai din ce alege şi nici pe cine.

 În concluzie, vom mărşălui în pas de defilare, cu Coca-Cola şi covrigi în raniţă, frumoşi şi liberi, îmbrăcaţi în blugi, urlând de mama focului că ne plac apusurile şi urâm răsăriturile, iar în timpul liber vom construi case ieftine (cu o singură mână, fiindcă în cealaltă vom ţine, desigur, crucea). După o „peroadă”, vom azvârli cât acolo crosele de golf, vom uita de vechile dosare şi vom deschide altele noi. Între timp, ţara şi locuitorii ei îşi vor vedea de treabă cuminţi, plătindu-şi taxele şi făcându-şi datoria la locul de muncă, acasă, în familie. Aşa a fost de când lumea, şi asta, de fapt, ne-a salvat. Cu timpul, toată lumea va uita aceste zile, aşa cum şi cei care au promis îşi vor uita promisiunile. Dilema ne va bântui însă multă vreme de acum încolo sub forma întrebării „Unde şi cu ce-am greşit?”. (Dragoş CIOCĂZAN)