Cine l-a confiscat pe „de ce”?

În educaţie, Intenţia şi realitatea stau pe două maluri separate de o prăpastie şi pare că nimeni nu reuşeşte să construiască puntea!  Sau nu vrea, sau nu poate, sau… Cu excepţiile bine cunoscute şi bine apreciate ale unor grupuri de elevi şi de profesori, mi se pare că ne instalăm tehnologie  superperformantă în bordeie în care civilizaţia nu este nici la poala dealului. De ce se investesc atât de mulţi bani pentru aparatură ce, inevitabil, se va perima, în medii în care nici educatorii, nici educabilii nu ştiu la ce foloseşte? Se pune carul înaintea boilor. Nu este normal să nu existe o analiză clară, obiectivă, sinceră despre nivelul de civilizaţie şi educaţie al poporului român, măcar a copiilor şi adolescenţilor, o evaluare corectă şi sinceră a nivelului de pregătire umană şi profesională a cadrelor didactice. Ca şi în cazul copiilor, sunt profesori excepţională şi „surogate” de profesor.

Un guvern timorat în prag de alegeri, o conducere a ministerului înrolată politic, părinţi care nu înţeleg necesitatea unor rigori în procesul de educaţie, la fel de nocivi ca şi părinţii excesiv exigenţi, copii autoeducaţi pe telefonul mobil, extra, super performant, structura „zdrenţuită” a anului şcolar, absenţa unor manuale cu conţinut coerent, eficient structurate, „cărămida” construcţiei pregătirii teoretice a copiilor, cadre didactice inhibate de reguli aiurea, de birocraţie, de agresivitatea părinţilor şi de impertinenţa copiilor, de ţinutele opulente ale elevilor, toate acestea dau cu tifla dotărilor materiale de ultimă generaţie.

Nu ne-a lipsit niciodată simţul umorului, hazul de necaz, autoironia au fost mereu aici, „merge şi-aşa”, „nu ai pe cineva”, „munca-i sănătoasă, dar nici lenea nu a omorât pe nimeni”, zâmbetul în colţul gurii să nu se vadă cât suntem de trişti, pe fond, înfrânţi. Nu sunt singura care spun că educaţia începe cu igiena personală, spălatul pe dinţi, spălatul mâinilor, cu politeţea, cu salutul, cu „mulţumesc”, „vă/te rog”, cu respectul pentru bunici, părinţi, bătrâni, profesori, colegi. Educaţie înseamnă să cunoşti alfabetul, să ştii să citeşti şi să înţelegi ce citeşti, să ştii să scrii, să ştii al cui eşti, din ce neam, să ştii geografia, istoria, arta, tehnica etc ţării tale. Pe o astfel de bază se „prinde” bine performanţa, care trebuie apreciată şi stimulată! Anonimizarea mi se pare o greşeală. Concurenţa între copii e nocivă doar dacă e exagerată, stimulară de „factori externi” – gen părinţi prea „ambiţioşi”. Bursele acordate de-a valma, iarăşi o greşeală. Sunt copii care nu vor sau/şi nu pot să înveţe. Banii pe care-i primesc, de multe ori, conduc la apropierea şi aproprierea de vicii. Oricum, bursele nu le cresc nici nivelul de trai, nici nivelul de pregătire. Sigur, cu excepţiile care confirmă regula!

De fapt, doream să vă întreb dacă aţi remarcat că am devenit un popor – de la mic la mare – care nu-şi mai pune întrebări, nu mai este curios. De ce? Ne e ruşine să nu creadă cineva că nu ştim noi totul sau ne e frică de ce am putea afla? Fără glumă, cine l-a confiscat pe „de ce”? (Mioara VERGU-IORDACHE)