ALEXANDRINA CERNOV a plecat dintre noi.

IN MEMORIAM

Câteva cuvinte despre ea şi despre Bucovina ei natală.

ALEXANDRINA CERNOV (24 noiembrie 1943, Hotin, România – 5 iunie 2024, Mănăstirea Putna, Suceava, România) - critic şi istoric literar, profesor la Universitatea din Cernăuţi, membru de onoare al Academiei Române (din 1992), membru fondator al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, membru fondator şi director executiv al Editurii „Alexandru cel Bun” şi redactor-şef la revista trimestrială de istorie şi cultură „Glasul Bucovinei”.

A urmat studiile la Liceul nr. 32 din Bucureşti. În anul 1961 a finalizat studiile la Universitatea din Bucureşti, iar în perioada 1962-1966 a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii Naţionale din Cernăuţi, Ucraina. În anul 1989 şi-a susţinut la Chişinău teza de doctorat „Lingvostilistica comparată (româno-rusă) a limbajului poetic”.

S-a implicat activ în promovarea culturii şi învăţământului în Limba română în spaţiul ucrainean, fiind autoare pentru nouă manuale şcolare de limba şi literatura română, destinate şcolilor româneşti din Ucraina.

Războiul ruso-ucrainean a atins grav şi Bucovina noastră care n-are nimic de a face cu ceea ce îşi impută unii de la alţii cei doi beligeranţi şi acoliţii lor. Ea este pământ străin şi pentru ruşi şi pentru ucraineni, cu o istorie comună doar cu vechea Moldovă românească. Vândută de Otomani Austriei, cu asentimentul Rusiei, în 1774-1775, pe aur, pietre preţioase, oglinzi veneţiene şi alte bunuri de preţ, prin crime săvârşite de cei trei competitori (decapitarea voievodului Moldovei Grigore Ghica – care a luptat împotriva acestor tranzacţii), această parte de Miază-Noapte a Moldovei botezată de Maria Tereza ~Bucovina~, a revenit cu greu la Patria-mamă în noiembrie 1918, împotriva politicii de forţă şi dictat a Austriei muribunde, a Rusiei bolşevice imperialiste dar şi a unui pseudo-stat ucrainean cu pretenţii naţionalist-şovine imperiale, toate trei disputându-şi acest teritoriu românesc.

După doar 22 de ani, Stalin a cerut-o drept „despăgubire” pentru aşa zisa „exploatare” de către români a Basarabiei (jumătatea dintre Prut şi Nistru a Moldovei istorice cedată de Otomani Rusiei ţariste în 1812 şi reunite cu Ţara la 27 martie 1918). Armata roşie a ocupat mai mult decât era prevăzut în înţelegerea cu Hitler-Stalin din 23 august 1939. Românii din aceste două zone ale Moldovei revendicate de URSS au fugit, în condiţii de coşmar, din faţa cotropitorilor căutând refugiu în Ţară.

Familia Alexandrinei, ca atâtea altele din Bucovina şi Basarabia, a încuiat casa şi, aşa cum se găseau, fără bani, fără bagaje, s-au grăbit spre gară să prindă un tren spre frontieră.

Alexandrina Cernov povestea că a urmat şi ea exemplul părinţilor, a plecat spre frontieră cu cheia casei în buzunar, fără bagaje, fără nimic, dar cu băiatul ei. A trecut cu greu frontiera ucraineană. La Suceava, unde a ajuns, a tras la Mănăstirea Putna, ocrotitoarea din totdeauna a românilor bucovineni. Cu mari eforturi a reuşit să-i adune şi pe ceilalţi membri ai familiei ei la Suceava. A trecut prin multe, foarte multe încercări, pericole grave au ameninţat-o în toată această vreme. Ducea, cu mult curaj, vechi şi grele suferinţe, netratate în condiţiile războiului, agravate până la ultima limită. Totuşi, preocuparea sa prioritară era editarea revistei cu istorie îndelungată, „Glasul Bucovinei” , a altor lucrări începute sau proiectate la Cernăuţi dar a căror publicare depindea de bani pe care nu-i putea procura. Nădejdea era la Mănăstirea Putna care înţelegea prioritatea publicării acestor lucrări despre Bucovina, mai ales în condiţiile în care manualele şcolare escamotează adevărul istoric, ascund părţile cele mai grave din istoria românilor aflaţi şi azi sub stăpânire străină. Câţi români ştiu, de exemplu, ce a fost la „Fântâna Albă”? Alexandrina Cernov, împreună cu soţul ei, Ilie Luceac, (cu lucrări valoroase în istoricul luptei de afirmare naţională a bucovinenilor sub dominaţia austriacă,) , împreună cu colaboratorii lor, au investigat problema masacrului de la Fântâna Albă săvârşit de armata roşie când mii de români, care voiau să treacă graniţa în Ţară, au fost ucişi şi aruncaţi în gropi comune. Mănăstirea Putna a publicat această carte – document, a ridicat un mare Portal la intrarea în curtea Mănăstirii în comemorarea veşnică a victimelor teroarei bolşevice.

Poate am uitat eu, dar nu-mi aduc aminte ca vreo instituţie oarecare, vreun ONG, care se ocupă de atâtea treburi importante în ţara asta, vreo „Casă” mai mult sau mai puţin princiară, vreo academie de ştiinţă sau altceva, să-şi fi găsit timp să vorbească poporului român, cu glas tare, despre tragedia românilor din Bucovina ocupată, din Basarabia ocupată, din Ardealul ocupat!! Cine ştie, poate se va gândi cineva de pe la noi sau de prin alte părţi (tot avem o mică Românie în diaspora) să iniţieze, pe bază de documente (nu să fabrice!) vreun „Memorial” al tragediei neamului românesc de-a lungul vremurilor! Chiar dacă l-ar transmite pe unul dintre canalele TV, ce apar ca ciupercile după ploaie, chiar şi la ore foarte târzii din noapte!

Nu ştiu câte vagoane s-ar fi umplut cu miile de cărţi cărate cu spatele de Alexandrina pentru şcolile şi puţinii studenţi ai Universităţii din Cernăuţi! Dacă întrebai: „ De ce ai avea nevoie să aduc la Cernăuţi?”, răspunsul era, invariabil: „cărţi, de literatură, istorie, geografie , adu tot ce poţi!” Realitatea este că nu prea puteai să aduci, deoarece controlul vamal era atent mai ales la cărţi! Când am avut, câţiva ani, paşaport diplomatic, am dus cât am putut de multe cărţi. Dar, totul era ca o picătură într-un ocean! Totuşi, Alexandrina înjghebase o frumoasă bibliotecă la sediul „Glasului Bucovinei”. Ştiu că, din cauza evenimentelor actuale, biblioteca a fost pusă la adăpost. Până când?

Puţini ştiu cum trăiau şi trăiesc (acum, poate, şi mai rău) românii noştri în Bucovina ocupată. Mai ales cei implicaţi trup şi suflet în lupta pentru drepturi şi libertăţi elementare. Am participat la diferite manifestări ştiinţifice ce au avut loc la Cernăuţi organizate de Alexandrina Cernov şi colaboratorii ei din Asociaţia „Mihai Eminescu”, „Glasul Bucovinei” şi altele; am ţinut o serie de lecţii de istorie la Universitate, în cadrul micuţei secţii de Limbă şi literatură română; am vizitat sate româneşti din jurul Cernăuţilor; am fost de două ori la Cimitirul-muzeu (pentru noi) din Cernăuţi unde odihnesc cei mai de seamă oameni care şi-au înscris numele în Carta de Aur a Unirii Bucovinei cu Ţara. Cu ce să încep?

Am adus din Ţară lumânări, candele, flori, multe pachete cu de-mâncare şi m-am dus la Cimitir. Impresionant. Monumente funerare a căror veneraţie ar trebui să fie trecută în calendar: Dimitrie Onciul, familia Sbiera, Sextil Puşcariu dar, poate, cel mai impresionant – pentru mine, cel puţin – monumentul ridicat cândva în memoria lui Ciprian Porumbescu şi a tinerilor luptători pentru libertate din Bucovina: acoperit de buruieni, loc de depozitat gunoaie. Abia l-am dibuit. În capela micuţă a cimitirului am întâlnit un preot român, mic de statură, îmbrăcat nici civil , nici preoţeşte. Am aflat că slujeşte acolo, la capelă, dar nu mai are acest drept. Ne-a blagoslovit, dar altceva n-a vorbit. Nici nu era nevoie. Am văzut. Lespezile funerare cu înscrisuri româneşti vechi şi foarte vechi erau martelate şi gravate nou, cu nume ucrainene. Nu câteva, ci foarte multe. Mi se pare că asta se cheamă „profanare de morminte”, sau, în Ucraina, s-o fi numind altfel? Am făcut ce mi-am propus: am aprins lumânări la mormintele cu nume româneşti, am pus flori, am împărţit celor ce se aflau prin preajmă pachetele cu de-mâncare şi am plecat. Se pare că vizita mea acolo a supărat, pentru că după un timp, în ţară fiind, mi s-a atras atenţia să nu mai repet acele vizite şi să mă duc mai rar pe acolo. Ceea ce n-am făcut, cu toate riscurile.

Am vorbit mult despre asta cu Alexandrina şi cu Ilie – care m-au găzduit în timpul acela. Mi-au spus că oamenii nu se duc la cimitir „de frică”, nu îngrijesc mormintele „de frică”: în adevăr, sentimentul avut ori de câte ori m-am dus la Cernăuţi a fost acela că mă aflu într-un oraş sub ocupaţie străină. Nu eram departe de adevăr. Se vorbea nu numai pe stradă, dar şi în casă, în şoaptă sau cu sotto voce. Se schimbau parole chiar pentru chestiuni curente, anodine; dacă foloseau un taxi, se dădea o adresă de destinaţie inexactă, dar apropiată de cea exactă. Am auzit noaptea zgomote neobişnuite pe scara blocului, nimeni n-a ieşit însă din casă, am aflat a doua zi că X a fost „ridicat”!

Când am ajuns prima oară la Alexandrina acasă, Ilie lipsea. Mi-a spus că a plecat până la „mămuţa” (într-un sat apropiat). Am înţeles a doua zi despre ce era vorba. A adus de la mămuţa o găină, nişte ouă şi altele. Frigiderul lor era scos din priză din lipsă de oarece alimente. Ilie primise drept „leafă” în luna aceea, cărămizi, după cum mai devreme primise tot materiale de construcţii. Peste un timp, pentru că n-a mai vrut să primească leafa în acest fel i s-a înscenat un proces şi sentinţa l-a privat de libertate un timp.

În vremea asta, Alexandrina n-a abdicat de la îndatoririle ei. S-a zbătut pentru amplasarea statuii lui Eminescu într-un loc convenabil din centrul oraşului, a editat cărţi, calendare româneşti. „Glasul Bucovinei”, cu sau fără sprijinul ICR, şi-a onorat istoria şi cititorii.

Un episod pe care n-aş vrea să-l trec cu vederea este tulburarea pe care a stârnit-o în Bucovina ocupată faimosul „tratat de bază” Constantinescu – Severin, cu Ucraina. Se ştie câte valuri a făcut şi în ţară problema aceasta. Când mai apăreau – pe atunci – ziare în România, mulţi dintre istorici, politologi, chiar oameni politici au demonstrat greşeala enormă a unui astfel de act * . Totul a fost zadarnic. Mirajul acceptării României în NATO orbise – voit sau nu – Cotrocenii dar luase şi forme groteşti **. S-a semnat cu surle şi tobe acest tratat trădător al intereselor vitale ale României. După un timp, văzând cei vânduţi – a câta oară ?– străinilor că nimic din promisiunile înscrise în numitul tratat cu privire la învăţământul în Limba română, la „revoluţionarele” transformări privind Universitatea din Cernăuţi şi altele asemenea nu numai că nu s-au realizat dar că n-au nici o şansă, au întocmit un lung şi foarte argumentat „Memoriu” adresat preşedintelui E. Constantinescu, pe care l-au adus in corpore la Bucureşti dar… stupoare, preşedintele nu era disponibil… L-au înmânat doamnei consilier pe probleme de politică externă (de meserie arheolog) Zoe Petre, plecând cu promisiunea că „fără îndoială, domnul Preşedinte îl va studia.”!. Din cale afară de prins cu treburile ţării şi ale partidelor care osteneau pentru ca „tot românul să prospere” , domnul Preşedinte ori n-a primit „Memoriul”, ori l-a pus la păstrare la arhiva personală. Rezultatul a fost acelaşi: bucovinenii şi-au pierdut răbdarea şi au pornit la drum. La Cotroceni sunt primiţi de domnul Preşedinte în persoană, care ascultă cu mare atenţie jelania delegaţilor veniţi de departe şi cu mari speranţe la „fraţii ” din Ţara-mamă. După ce s-a lămurit cum stăteau lucrurile, domnul Preşedinte – îmi povestea cu mult umor negru Alexandrina – „s-a răsucit cu spatele la noi şi cu faţa în dosul fotoliului prezidenţial, căutând, parcă, ceva..”. După ce s-a lămurit, E.M. a grăit cu o faţă foarte nedumerită: „Am crezut că am un sac cu bani la spate, dar nu e! Atunci de unde să iau bani pentru ce vreţi Dumneavoastră?”. Cam asta a fost tot. Cam tot aşa se întâmplase şi cu delegaţia memorandiştilor ardeleni la drăguţul de împărat Franz-Iosif!  Proces bucovinenilor nu li s-a intentat, dar nici bine nu le-a fost!.

Multe întâmplări care au arătat „marea” bunăvoinţă a instituţiilor din România „abilitate” să sprijine nemijlocit cultura românească în Bucovina (mai exact în străinătate) mi-a povestit de-a lungul anilor Alexandrina; nu le-am notat nicăieri pe hârtie, nu din neglijenţă sau pentru că le socoteam fără importanţă, ci pentru că deveniseră cotidianul care nu mai era ceva neobişnuit.

Alexandrina, acum mă adresez ţie. Ştiu că de undeva mă vezi şi mă auzi. Te aşteptam, cum mi-ai promis, aici, la Curtea de Argeş, în iulie, în grădină, la colţişorul unde îţi plăcea să stai şi sporovăiam verzi şi uscate până ne goneau ţânţarii în casă. Îţi goleai sacul pentru că nu te mai auzea nimeni decât păsările cerului. Erai plină de proiecte, gata să mai faci ceva în plus, gata să pleci la drum, la Suceava, la Mănăstirea Putna unde trebuia „numaidecât” să vorbeşti cu părintele stareţ. Peste toate erai preocupată de soarta fiului tău în acest nenorocit război, te temeai să nu-l ia poliţia militară de pe stradă. Te-am întrebat ce poţi să faci dacă se va întâmpla asta? Ai început să plângi, spuneai că n-ai nici o putere.

Alexandrina, ai avut o forţă de uriaş, i-ai adunat pe toţi pe lângă tine. Dar erai la capătul puterilor.

Cred că justiţia divină ţi-a oferit şansa unei binemeritate odihne acum, după ce i-ai adus la mal pe toţi cei dragi ai tăi. Bucovina ta şi a noastră va supravieţui şi, dacă speranţa nu moare niciodată, o vom revedea iarăşi acolo unde îi este dat să fie.

Am scris toate cele de mai sus în dimineaţa înmormântării tale la Putna; lumina unei lumânări lângă iconiţa Maicii Domnului la mine pe birou mi-a călăuzit gândurile.

 Odihneşte-te în pace ! ( Viorica MOISUC, Curtea de Argeş,7 iunie 2024)

*Acad. Dan Berindei a publicat un amplu articol în „Jurnalul Naţional” demonstrând cu documente că proiectul de tratat atinge grav suveranitatea şi independenţa României (noţiuni despre care atunci încă se mai putea vorbi). Au fost multe luări de poziţie în presa vremii; o dezbatere la „Lumea”, la care am fost invitată, a reunit lideri ai partidelor zise „istorice” , ziarişti politologi la modă atunci. Nici un fel de argument n-a clintit de pe poziţiile „pro-tratat” pe vreunul dintre politicienii prezenţi.

De reţinut că, în momentul când s-au împlinit 10 ani de la semnarea actului (eram senator în Senatul României), s-a emis un proiect de lege prin care se denunţa Tratatul cu Ucraina, în baza unor argumente pe care nimeni nu le-a putut infirma (am fost semnatar al acestui proiect). Pus la vot, proiectul a căzut prin voinţa de neclintit a alianţei „DA” .

** A făcut valuri în societatea românească tortul de nuntă a fiicei generalului Degeratu, tort pe care era inscripţionat cuvântul NATO…