Fascinaţia nimicului

Mie mi se pare că sunt foarte multe teme ce s-ar cere să fie comentate. Teme care privesc prezentul şi viitorul nostru, al copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Şi nu le comentăm, nici nu avem răbdare să le înţelegem, să ştim cât de benigne sau maligne sunt. Le ignorăm sau le lăsăm pentru mai târziu, când ne luăm cu altele. M-am gândit dacă nu cumva lăsarea lor în aşteptare sau uitare nu este o formă de protecţie, de autoapărare. De ce să ne consumăm dacă nu se întâmplă nimic?! Am izgonit gândul pentru că este absurd. Atunci? Nu ştiu să explic.

Pe de altă parte, subiecte iscate din nimic pentru a dispărea rapid în neant ne consumă nervi, sănătate şi chiar bani. (Am auzit comentariul unui copil: „pentru bani, calc pe cap pe oricine!” D-aia zic.) Dezbatem, ne certăm, stricăm prietenii… Rezultatul? De obicei, nu se întâmplă nimic, rămân doar pagubele colaterale.

Ne antrenăm în opinii, demonstraţii, soluţii… Când temele sunt cu adevărat serioase, de viaţă şi de moarte, îi lăsăm pe alţii să „judece”. Altfel, îi înjurăm cu voluptate. Parcă şi aşteptăm să dea cu bâta-n baltă, să greşească sau să mintă, să fure, să…pentru a avea motiv să înjurăm. Nu, nu să dezbatem, nu să impunem soluţii. Ne plângem (în prea multe cazuri!) de calitatea aleşilor noştri. Păi nu noi i-am ales?! De ce ne plângem?! Avem cultura paradoxului. Suntem intransigenţi, critici, duri cu fapte nesemnificative pentru societate, dar foarte indulgenţi cu „crimele” la adresa societăţii. Individualişti, mai în glumă, mai în serios, suntem atenţi la „capra vecinului” şi omorâm vaca noastră. În fine, vorba multă sărăcia omului!

Am urmărit cu atenţie comentariile cu privire la concertul de pe Arena Naţională. Ce s-a întâmplat? O trupă din străinătate, cu public nişă, totuşi, a invitat pe scenă, alături de solistul trupei, cu o prezentare flatantă, pe un solist care cântă o muzică pentru altă nişă. O întâmplare. Sau o provocare. Sau o lipsă de informare. Sau un PR sofisticat. Sau sume mari de bani…Sau… Publicul venit cu un motiv declarat, pentru care a plătit, a reacţionat mai puţin diplomat, adică a reacţionat ca pe stadion. Că doar acolo se afla. Şi să vezi educaţie, să vezi deontologie, să vezi ce departe au ajuns comentariile. Câtă lume cu carte, cu studii înalte… Au comentat  despre nimic. Mai mult, s-a ajuns la rasism, la analfabetism, la genocid cultural… Ce mai, o crimă! Unele comentarii au fost excepţionale. Dar, cred eu, meritau o „cauză” mai serioasă, mai reală. Mulţi, unii care nu au fost la spectacole, au simţit nevoia să intervină: unii să facă pace, alţii „să bage băţul prin gard”…

În acest timp, la conducerea ţării se iau decizii despre război şi pace, despre viaţă şi moarte. Eu zic că e o temă de dezbatere. Ne-om trage noi din daci, dar încă nu râdem, nu ne bucurăm când plecăm în moarte!

Poate că nu e grav că ne comportăm aşa, poate că doar suntem fascinaţi… de nimic. (Mioara VERGU-IORDACHE)