MIHAI GOLU, DILEMELE PSIHOLOGIEI, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2024

Cartea publicată recent de prof. univ. dr. Mihai Golu, Dilemele Psihologiei, Editura F.R.M., 2024, propune o perspectivă nouă în abordarea fenomenelor psihice, care să îmbine orientările psihologice divergente.

Realizând o incursiune în istoria psihologiei, profesorul Mihai Golu precizează de la început că, deşi s-a desprins de speculaţiile filosofice la sfârşitul secolului al XIX-lea, psihologia n-a ajuns totuşi la o viziune unitară din cauza complexităţii obiectului studiat şi a dificultăţii de a supune observaţiei şi experimentării variatele procese psihice. El arată că principalele teorii care s-au afirmat despre psihic în general şi despre psihicul uman în special sunt nu numai diferite, ci şi opozitive. Totodată, consideră că, dat fiind faptul că există argumente ale susţinătorilor fiecărei poziţii teoretice, adevărul ca întreg se află la mijloc, într-o conjuncţie a direcţiilor opuse, care să fie degajate de ideile lor excesive, absolutizante.

Înainte de a analiza dilemele generate de orientările psihologice opuse, autorul expune succint, dar cât se poate de clar şi precis, orientările respective, care s-au afirmat pe parcursul constituirii psihologiei ca ştiinţă (cap. I). Sunt prezentate, în ordine, 1) psihologia conştiinţei, care a analizat subiectivitatea cu stările sale interne, fără să o relaţioneze cu alţi factori interni sau externi (ex.: W. Wundt); 2) behaviorismul, care a redus stările subiective la cauze din exterior (ex.: Watson); 3) psihanaliza care a descoperit inconştientul legat de pulsiuni, cum sunt cele erotico-sexuale, dar a devalorizat conştiinţa (Freud ş.a.); 4) psihologia conduitei sau a activităţii, cu accent pe relaţiile omului cu ceilalţi, care a fost primă încercare de a pune în relaţie planul subiectiv, intern (scopul şi reprezentarea mijloacelor activităţii) şi cel obiectiv, extern (P. Janet); 5) psihologia omului concret sau umanistă, cu relevarea valorii şi unicităţii omului, care se alege pe sine în lume.

Evident, prima poziţie absolutizează autonomia psihicului, iar a doua şi a treia absolutizează, dimpotrivă, dependenţa psihicului de factori biologici sau, respectiv, sociali. A patra şi a cincea au meritul de a evidenţia conjuncţia dintre subiectiv şi obiectiv, dar psihologia conduitei nu ia în considerare raportarea omului la valori, iar psihologia umanistă, deşi pune preţ pe valori, este utopică, considerând că omular fi fundamental bun, în sensul că oricine ar avea nevoia bazală de a fi respectat şi admirat de cei din jur. Or, aşa cum afirmă autorul, natura umană nu este cu totul alta decât cea animală, nu este „purificată de orice germene al răutăţii şi agresivităţii, al urii”, astfel că omul „trebuie luat în integritatea lui, şi cu motivele şi cu tendinţele bune (pozitive) şi cu cele opuse acestora” (p. 45).

Principalele dileme ale psihologiei, care rezultă din orientările amintite şi sunt analizate în carte, se referă la caracterul material sau imaterial al psihicului (cap. II), la caracterul său înnăscut sau dobândit (cap. III) şi la caracterul său biologic sau cultural (cap. IV). Mai sunt analizate şi alte dileme, care privesc îndeosebi raportul dintre stările interne ale psihicului, şi anume: 1) parte (asociaţionism) – întreg (gestaltism), 2) idiografic (individualizator) – nomotetic (generalizator), 3) sensorial – logic, 4) cogniţie – afectivitate, 5) calitativ – cantitativ, 6) determinism intern – determinism extern (cap. V).

Prima dilemă este, într-un fel, şi cea mai importantă, pentru că se referă la însăşi natura psihicului, de a fi sau ceva reductibil la materie (creierul uman sau animal), sau o entitate distinctă, ideală. În această privinţă, autorul discută două variante opuse, dar reducţioniste, faţă de care îşi precizează propriul său punct de vedere. O direcţie reducţionistă este aceea care identifică psihicul cu reacţiile vegetative şi motorii ale organismului animal sau uman şi cu stimulii (necondiţionaţi sau condiţionaţi) din mediul extern (ex. behaviorismul watsonian). Direcţia opusă reduce psihicul la subiectivitatea pură sau ideală, lipsită de influenţe externe. Autorul ia în considerare o formă mai nuanţată a idealităţii psihice, încetăţenită de teoria marxistă, care afirmă că psihicul este funcţia ideală a unui substrat material, a creierului, de a reflecta realitatea obiectivă, ceea ce diminuează întrucâtva idealitatea şi identitatea psihicului, reducându-l la reflectarea a ceva exterior, material.

În raport cu cele două poziţii reducţioniste, Mihai Golu îşi afirmă propria sa concepţie, integratoare, despre psihic ca informaţie. El afirmă că, pe de o parte, informaţia satisface caracterul idealităţii prin faptul că nu posedă însuşiri sensibile. Pe de altă parte, informaţia nu este absolut de sine stătătoare, pentru că nu se realizează decât prin relaţii şi nu se obiectivează şi fixează decât pe suporturi substanţial-energetice. În plus, prin obiectivare, informaţia e factor de organizare opus entropiei, e influenţată de factori interni şi externi şi dispare odată cu suportul. Autorul relevă şi o relativă independenţă a informaţiei faţă de un anumit suport, în sensul că anumite informaţii umane, cum sunt cunoştinţele, se pot fixa şi pe alte suporturi, ceea ce a permis inventarea aparatelor care folosesc inteligenţa artificială.

Dilema înnăscut – dobândit exprimă opoziţia dintre orientarea nativistă sau ineistă (Fr. Galton ş. a.) şi cea ambientalistă (Watson ş. a.). Prima susţine că trăsăturile psihice sunt genetice şi caută gene responsabile pentru inteligenţă, agresivitate şi alte dispoziţii specializate pentru matematică, artă etc., a doua afirmă că omul (psihicul său) este ceea ce face din el mediul, astfel încât, prin educaţie, oricine ar putea deveni matematician, artist etc. Or, argumentează cu multiple exemple autorul, ereditatea oferă numai predispoziţii sau germeni, care nu sunt imuabili, ci se dezvoltă, iar orice dezvoltare, fie fizică, fie psihică, „nu se poate realiza decât interacţionând cu mediul” (p. 74). Aşadar, „nici ereditate fără mediu, nici mediu fără ereditate” (p. 90).

Dilema biologic – cultural se referă la explicarea personalităţii umane într-o variantă extinsă a opoziţiei precedente despre ereditate şi mediu. În noua variantă, pentru orientarea biologistă personalitatea umană este un biotip, iar pentru orientarea culturalistă este un tip psihocultural. Biotipurile considerate, cărora li s-au ataşat particularităţi psihologice, au fost fie tipurile constituţional-corporale (Sheldon), fie tipurile de sistem nervos (Pavlov), fie tipurile date de grupa sangvină. Autorul observă că orientarea biologistă, în diferitele ei variante, a derivat trăsăturile temperamentale ale personalităţii (prezente şi la animale) din biotipurile stabilite, dar le-a confundat cu trăsăturile de caracter (existente numai la om) şi a făcut abstracţie de context şi de mediu. Orientarea biologistă şi-a extins consideraţiile de la indivizi la grupurile umane, operând diferenţe bio-psihice de gen (între bărbaţi şi femei), de rasă (rasele albă, galbenă, neagră) şi de etnie, diferenţele psihice fiind, în realitate, mai curând culturale decât biologice. În ce priveşte cultura, autorul distinge diferenţele intra şi interculturale, faptul că progresul în om s-a realizat „cu paşi mari” sub aspect cognitiv, dar înaintarea moral-comportamentală a rămas mult în urmă, nedepăşindu-se încă principiul Homo homine lupus est al lui Thomas Hobbes. Şi despre orientarea culturalistă, se observă că, în pofida meritului de a reabilita componenta culturală, cea mai de preţ pentru om, totuşi, prin absolutizare, a ignorant faptul că nici formarea culturii, nici crearea operelor de cultură nu se pot realiza fără substratul lor biologic. Concluzia care se impune din nou este aceea a admiterii „interacţiunii biologicului cu culturalul şi a culturalului cu biologicul” (p. 124).

Celelalte dileme, generate de abordarea reducţionistă, axată pe principiul sau…sau, conform căruia fenomenele psihice sunt tratate fie ca parte izolată de întreg, fie ca parte în întreg, fie sub aspectul particularităţilor diferite de la om la om, fie sub aspectele lor general-umane etc., beneficiază de aceeaşi rezolvare potrivit principiului metodologic şi…şi.

Deşi pledează pentru o abordare holistică, integratoare, Mihai Golu este însă reţinut în ce priveşte constituirea în viitorul apropiat a unei viziuni unitare, integratoare asupra vieţii psihice, tocmai pentru că cercetătorii avansează în continuare pe direcţiile unilaterale pe care le cultivă.

Personal, subscriu poziţia integratoare promovată de autor şi facilitată de înţelegerea psihicului ca informaţie. La rândul meu, în cartea Filosofia integrativităţii (Editura F. R. M., 2021), am definit spiritul ca informaţie şi am adus argumente privind conjuncţia spirit-materie, atât la om, cât şi în regnul animal, în cel vegetal şi chiar în lumea fizică. Totodată, consider că poziţiile teoretice unilaterale din ştiinţă sau filosofie, deşi metodologic greşite, nu constituie un obstacol în calea progresului teoretic, ci, mai degrabă, căi de propulsare a acestui progres. În fond, prin absolutizarea unei anumite direcţii de cercetare şi prin aplicarea ei consecventă – ceea ce în psihologie se întâmplă şi în prezent – se ajunge atât la aprofundarea cunoştinţelor în direcţia respectivă, cât şi la limitele respectivei orientări, care o duc în impas. Dacă ne referim, de exemplu, la raportul senzorial-logic, în istoria filosofiei, empirismul şi raţionalismul au adâncit cunoştinţele despre procesul cognitiv, dar prin limitele lor au impus, finalmente, sinteza kantiană.

Analiză succintă, dar densă problematic şi realizată la un înalt nivel de sistematizare şi expunere logică, lucrarea Dilemele psihologiei realizată de Mihai Golu, eminent profesor şi cercetător, este originală prin definirea psihicului uman ca informaţie şi abordarea sa cibernetică, bazată pe factorul logic şi (şi factorii cauzali sau condiţionali, şi reacţiile de răspuns), prin care psihologia va deveni o ştiinţă unitară, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. (Ioan N. ROŞCA)

„Un adevărat model de înţelepciune, profesor şi mentor,
domnul profesor Mihai Golu”

Chiar dacă cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de acord cu afirmaţia lui William James, care ne spune că nu există o singură psihologie, ci aceasta are atâtea faţete câţi psihologi sunt, putem fi de acord cu faptul că, pentru mulţi dintre psihologii români ,,Fundamentele psihologiei” au fost puse, direct sau indirect, de către domnul profesor universitar doctor Mihai Golu.

Un adevărat model de înţelepciune, profesor şi mentor, domnul profesor Mihai Golu prezintă în recenta carte ,,Dilemele psihologiei” hibele unei profesii pe care a practicat-o cu pasiune şi dăruire întreaga viaţă. Acest demers ştiinţific analizează caracterul unic şi integrat al psihologiei, prin prisma rapoartelor ,,general-particular/particular-general, biologic-social, conştient-inconştient, cognitiv-afectiv, voluntar-involuntar”. Chiar dacă diferitele tendinţe şi şcoli au fragmentat psihologia în demersul lor de a găsi metoda sau procedeele operaţionale de cercetare, autorul ne invită să analizăm părţile ţinând cont, însă, de faptul că acestea formează un întreg de care este bine să nu le disociem.

În discursul său, domnul profesor Mihai Golu atrage atenţia asupra faptului că substanţei şi energiei, primordiale până acum, le-a fost adăugată informaţia, psihicul neputând fi redus la un substrat ideal, el fiind în esenţă informaţie, care nu se poate forma decât fixată pe un suport.

Psihicul nu poate fi confundat cu substanţa sau energia pentru că nu poate fi măsurat sau cântărit. Însă, prezenţa informaţiei o putem urmări indirect, prin analiza efectelor pe care le produce la nivelul receptorilor, arătând astfel unitatea indestructibilă dintre suflet şi corp. Aceeaşi unitate este de dorit inclusiv în abordarea şi interpretarea psihicului, dar şi a diverselor procese psihice şi comportamente, prin formularea şi acceptarea unanimă a unor principii generale ale cercetării ştiinţifice şi teoretizării datelor. În acelaşi context vine şi recomandarea domnului profesor Mihai Golu făcută psihologilor aflaţi la început de drum spre a-şi păstra busola în acest vast labirint, fără a se lăsa pierduţi pe făgaşul unui eveniment, întrucât întregul nu poate fi niciodată explicat pe baza unui singur element, cum nici individul nu poate fi luat singular, ci doar raportat la alţii.

Deloc de neglijat este faptul ca ,,Dilemele psihologiei” are o importantă componentă interdisciplinară, fiecare cititor putând să găsească aplicabilitatea în domeniul său de interes. De asemenea, puternica amprenta personală pusă de autor prin intensitatea abordării dilemelor, dar şi faptul că sunt lăsate subiecte deschise poate reprezenta un semn că este loc de o continuare. (Psiholog Alina Georgiana LANGA, absolventă în 2022 a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Bucureşti, Universitatea Spiru Haret)