Am şi eu un program! Nu, nu candidez

Ce de mai dezbateri despre nimic! Ce agitaţie, ce zgomote, ce de furtuni într-un pahar cu apă! Ce de nelinişti electorale! Şi pe stânga şi pe dreapta, că aşa se joacă… ţara!

Am fost, de fiecare dată, cetăţean responsabil, la vot. Am pus ştampila pe buletinul de vot, crezând, mai mult sau mai puţin. Cam de fiecare dată, din păcate, a trebuit să optez pentru răul cel mai mic. Minţind sau nu, candidaţii aveau (măcar) câte o soluţie, SF sau nu. ‘92,’96, 2000, 2004, 2008, 2012, 2016, 2020. 1990 nu se pune! Acum?!. Pentru o alegere raţională nu am niciun argument (după părerea mea!), pentru una emoţională… nah, ce să fac? Dragoste cu sila… Ştiu, nu-i pot lăsa pe alţii să hotărască pentru mine. Dacă o fac, trebuie (ar trebui!) să tac o legislatură, nu voi avea dreptul moral de a cârti. Mă gândesc foarte serios. Am început o documentare/ informare. (Cam plicticoasă!) Ce fac? Ce să fac? Dumneavoastră?!

Însă, nu ştiu cum gândiţi dumneavoastră, dar eu încep să regret taxele şi impozitele plătite riguros şi la timp. Eu am plătit şi ei (?!) au cheltuit. Ne-au amăgit de-a lungul timpului cu priorităţi în programele electorale… vorbite.

În general, motivul pentru nerealizări în educaţie, în sănătate, în cultură, în infrastructură, în… este că nu sunt bani. Nu sunt bani pentru educaţie, pentru profesori. Nu pot spune că toţi profesorii chiar merită. Jos pălăria pentru adevăraţii Profesori! Domniilor lor, cadrele didactice, ştiu mai bine proporţiile.

Dar eu mă gândesc că ar putea fi bani. Bani mulţi. Asta după ce am urmărit promoţii şi promoţii de liceeni şi de studenţi. Am şi eu un program! Nu, nu candidez! Poate să-l preia oricine, numai să-l pună în aplicare. În educaţie.

Aşadar, eu nu mai vreau să plătesc din munca mea leneşi, obraznici, incompetenţi! Ştiu, nu sunt copiii de vină! Dar dacă învăţământul de stat ar fi gratuit doar pentru cine vrea să înveţe în mod real, ar fi bani mulţi. Nu le-aş închide porţile celorlalţi, dar părinţii ar trebui să plătească. (Şi-atunci poate ar fi mai preocupaţi de educaţia fiilor şi fiicelor). Dacă îşi schimbă atitudinea, copiii pot trece la „fără taxe”. Cei care iniţial au fost la „fără taxe”, dacă nu-şi păstrează nivelul de pregătire, vor trece la „cu taxă”. Şi uite-aşa, se deblochează mulţi bani, din finanţarea care urmează elevul. Elevul care chiar vrea şi poate să înveţe. Credeţi că şi-ar asuma cineva un astfel de program?! În general, eu sunt optimistă. De această dată nu sunt. S-ar supăra prea mulţi dintre cei care au ca principiu de viaţă „să ne dea!”, indiferent de averea avută.

…Înşişi copiii au început să se plictisească de „joaca de-a educaţia”. Ei înşişi îşi doresc mai multă disciplină, rigoare, învăţământ serios. Au înţeles că, acum, ca să fim (aparent!) în pas cu lumea, riscăm să rămânem de căruţă! (Mioara VERGU-IORDACHE)