La început a fost cuvântul. Şi cuvântul avea/are greutate. Sau ar trebui să aibă greutate, să fie respectat, pentru că, se spune: „pe unde iese vorba/cuvântul, iese şi sufletul”.
Nu pretind ca toată lumea să accepte existenţa sufletului. Mai ales acum, în epoca Inteligenţei Artificiale! Dar cred că oamenii aflaţi în poziţii de decizie trebuie să folosească vorbele potrivite, astfel încât să evite transmiterea fricii, isteriei, violenţei celor cărora se adresează. Să nu se pretindă responsabili atunci când vorbesc cu iresponsabilitate despre război, moarte, foamete, pandemii, boli incurabile, secetă, deşertificare, analfabetism etc, etc.
Evident, toate cele enumerate şi încă multe altele sunt, veţi spune, da, doar cuvinte. Însă ele sunt purtătoare de vibraţie negativă, ce ne induce o stare de nelinişte. Ne tremură mâna, ne tremură gândul, decizia.
Nu suntem într-o poziţie tocmai confortabilă, cu război la graniţă, cu război într-o zonă nu prea îndepărtată, cu declaraţii belicoase, „asortate” cu ştiri despre dotarea insuficientă – uman şi tehnic – a armatei noastre. Informaţiile oferite la ore de maximă audienţă, majoritatea lor, au conţinut cu potenţial violent. Nu spun că informaţiile nu trebuie să ajungă la noi. Trebuie însă să fie foarte bine documentate, nu spuse acum şi contrazise peste o oră, în acelaşi loc sau de la altă tribună, de la un alt post de radio, de televiziune, sau pe vreo platformă online, şi cu dozarea intensităţii conţinutului.
Nu foloseşte la nimic panica, nu folosesc invectivele, acuzaţiile. Nu poţi vorbi cu uşurinţă despre moarte, despre război. Moartea nu e can-can. Până când dovezile vor fi convingătoare pentru toţi că există viaţă după moarte, vom accepta că avem o singură viaţă şi ţinem la ea, aşa cum ne-am croit-o şi/sau am fost ajutaţi să ne-o croim. Şi nu are nimeni dreptul să ne-o ia. Poate vi se pare că exagerez. Dar, e demonstrat, cuvintele ucid. Şi la propriu, şi la figurat.
Noi chiar părem a fi paralizaţi într-o aşteptare. Aşteptare a ce? Nu suntem întrebaţi, nu suntem consultaţi. Se rostesc cuvinte, se iau decizii în numele nostru, decizii cu scop personal sau colectiv, cam niciodată general, naţional. Aflăm că suntem de o parte sau de alta, că susţinem o parte sau alta…Cine a hotărât? Cine are drept de viaţă sau moarte? Unde sunt cuvintele care să explice, să lămurească de ce se întâmplă într-un fel sau altul? De ce lipsesc cuvintele clarificatoare?
…Mă nelinişteşte siguranţa, liniştea, indiferenţa cu care ni se livrează cuvinte purtătoare de conţinut negativ, exploziv sau mincinos. Mi se pare inacceptabil ca arma cuvânt să fie folosită drept scut pentru incompetenţă şi/sau indiferenţă.
…Suntem aşteptaţi la vot. Putem să vorbim sau nu. Noi decidem. (Mioara VERGU-IORDACHE)