Despre nimic

Ce este „nimic”? Probabil că veţi răspunde: pronume negativ, adverb, substantiv neutru. Sau vă veţi gândi că „nimic” arată inexistenţa unui lucru, a unui fapt, sau indică un lucru, fiinţă, faptă sau vorbă fără valoare, ori un om necinstit, netrebnic, ticălos şters, ceva defavorabil, primejdios, bagatelă, fleac, nimicnicie, zădărnicie, haos, neant, nefiinţă…

V-aţi gândit de câte ori suntem întrebaţi ce facem şi răspundem, firesc, „nimic”?! Sau când suntem interogaţi la ce ne gândim. În majoritatea cazurilor răspundem prompt: „la nimic”. Puteţi zice: aşa întrebare, aşa răspuns.

Şi totuşi, câte bilanţuri de zi nu ni se încheie cu concluzia: „nimic”?! Cât de puternic este acest nimic! Ne mişcăm, lucrăm, vorbim, întâlnim oameni… şi de prea multe ori bilanţul este: „nimic”. De ce?

Cât de „vinovat” este fiecare în parte că toată zbaterea zilei se cuantifică în fleacuri, bagatele? De ce nu are valoare tot efortul nostru? De ce este încărcat de „nimic”? Nu zic eu, zicem noi prin răspunsul spontan la „ce faci”, „la ce te gândeşti”. „La nimic”.

„Nimicul” şi-a găsit loc în existenţa noastră ca să acopere nemulţumirea că nu putem face ceva, că nu ne putem gândi la cineva sau la ceva?! De ce suntem nemulţumiţi? Oare pentru că, inconştient sau conştient, înţelegem că ne ocupăm, ni se ocupă existenţa cu „nimic”, respectiv cu discuţii sterile, gen „bătut apa-n piuă” sau, mai exact, „bătut apa să iasă untul”, cu iniţiative ce durează atâta timp cât sunt rostite, cu promisiuni de campanie – în campanie sau nu! –, cu invidii fără sens, cu aspiraţii fără fundament, cu concurenţă, cu comparaţii disproporţionate, cu neîncredere şi lipsă de speranţă. „Nimicul” acesta a fost îmbrăţişat pe fondul cârcotelii permanente.

Pare că „nimic” nu ne place, „nimic” nu e bun, dar îl promovăm cu asiduitate, probabil pentru că este comod. „Ceva” trebuie explicat, motivat, „nimicul”, nu. Ce să explici? „Nimic”.

În braţe cu „nimic”, ignorăm viaţa, ignorăm motivele noastre de bucurie şi bucuria semenilor, durerile lor, ajutorul pe care am putea să-l oferim, atâtea lucruri/fapte mici cu care am putea să umplem „neantul”. De prea multe ori trecem pe lângă realizări măreţe, le considerăm nimicuri numai pentru că ele nu aparţin favoriţilor noştri, şi considerăm a fi valoare orice „nimic” de dincolo de curtea noastră, atribuindu-le realizatorilor condiţii, virtuţi, aptitudini incompatibile cu noi, cu realitatea noastră. Lipsa de încredere sau egoismul, sau invidia, sau toate la un loc ne transformă viaţa într-o întreprindere cu profit zero. Şi, totuşi, noi investim, facem efortul necesar. Dar bilanţul arată zero, nimic. Fericiţi sunt aceia care la sfârşitul zilei contabilizează un succes, oricât de mic şi-n orice domeniu, un prieten în plus, un zâmbet, o lacrimă, un sentiment… Ei nu sunt tovarăşi cu „nimic”. (Mioara VERGU-IORDACHE)