Pe 28 februarie 2024 Radu Câmpeanu ar fi împlinit 102 ani. Iată un motiv să ne readucem aminte de o personalitate publică a României al cărei destin s-a integrat în epoca pe care a trăit-o.
Copilăria şi adolescenţa trăite fericit au fost similare cu cele ale colegilor de generaţie. Epoca interbelică, cu excepţia Marii crize economice, a reprezentat o perioadă de prosperitate pentru toate categoriile sociale din România. Progresul lent dar sigur dădea speranţe adolescenţilor şi tinerilor că îşi vor putea împlini visurile pe pământul ţării în care s-au născut. Aşa spera şi Radu Câmpeanu la vârsta când toţi ne facem planuri să ne realizăm visurile şi dorinţele pentru maturitate.
Şcoala era exigentă. Toate categoriile de dascăli erau fermi în ceea ce privea pregătirea şcolară. Nu existau abateri de la exigenţă legate de poziţia socială a familiei elevului sau de averea acesteia. Astfel, Radu Câmpeanu, ca toţi tinerii generaţiei sale, a intrat în viaţă cu noţiuni solide teoretice, cu deprinderi practice utile, cu norme morale bine definite, cu visuri realizabile în ţara în care trăiau.
Visul său a fost să devină avocat. A intrat astfel la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Pasul lui Radu Câmpeanu către învăţământul superior a coincis, în România, cu schimbarea regimului politic: trecerea la o guvernare autoritară. În sistemul constituţional respectiv au rămas câteva breşe care lăsau loc exprimării ideilor. Una dintre ele a reprezentat-o autonomia universitară. A fost valorificată eficient de profesorii şi studenţii cu viziune liberală. De exemplu, la dezbaterea privind comparaţia dintre separaţia puterilor în stat (conform doctrinei liberale clasice) şi concentrarea puterilor în stat (doctrina sistemelor autoritare ale momentului) Radu Câmpeanu a putut să susţină avantajele primului sistem. Dezbaterea a rămas evident în cercul închis al studenţilor şi profesorilor, cetăţenii citind în continuare în presă şi ascultând la radio despre sistemul în vigoare la acel moment.
Sfârşitul colaborării României cu Germania de la 23 august 1944 a generat speranţa unei revigorări a coeziunii naţionale. Având în faţă un intelectual de mare valoare, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, comuniştii nu mai provocau temerile din perioada interbelică. Radu Câmpeanu, ca lider al studenţilor liberali, a avut ocazia să intre în contact cu Manea Mănescu, reprezentantul studenţilor comunişti. Ţinând cont de standardul profesional şi educaţional al acestuia, Radu Câmpeanu, ca întreaga ţară, a avut mari aşteptări timp de câteva luni.
Nu a durat însă mult până la clarificarea esenţei doctrinei şi mai ales a practicilor comuniste. Primul semnal a fost chiar pe 25 octombrie 1944, cu ocazia eliberării ultimei părţi din teritoriul României. Pe baza formării sale moral-etice de care am amintit, pentru Radu Câmpeanu, ca şi pentru marea majoritate a românilor, adevărul era adevăr şi minciuna era minciună. Deşi finalul eliberării teritoriului ţării a fost realizat de Armata Română, în comunicatul oficial a apărut referinţa la rolul decisiv al glorioasei Armate Sovietice. Mai târziu, chiar regimul comunist din România, atunci când a adoptat strategia independenţei naţionale, a eliminat ideea rolului covârşitor al Armatei Sovietice în eliberarea României. Radu Câmpeanu şi tinerii studenţi liberali din anul 1944 nu au avut însă nevoie de clarificări doctrinare cu o durată de 20 de ani pentru a spune adevărul. Ei au serbat chiar de atunci victoria Armatei Române din data de 25 octombrie 1944. A fost nostim cum a descris Seniorul Radu Câmpeanu participarea unui lider al tinerilor comunişti români la sărbătorirea victoriei Armatei Române organizată de studenţii liberali, mai ales jena de a susţine un comunicat oficial evident mincinos.
Anul 1945 a fost cel al marilor clarificări. Nu mai era în discuţie a spune adevărul sau a argumenta minciuna. Comuniştii au arătat că nu doreau să intre într-un sistem democratic în care majoritatea decide. Ei doreau întreaga putere politică obţinută cu sprijinul trupelor sovietice staţionate în România. Ca mulţi români, Radu Câmpeanu s-a poziţionat în categoria celor care au hotărât să lupte pentru democraţie în ţara noastră. Lupta lor, având ca moment culminant marea manifestaţie din Piaţa Palatului pe 8 noiembrie 1945, nu a avut succes. Dar a lăsat moştenire generaţiilor următoare voinţa de a lupta. Iar atunci când factorii au fost favorabili, acele bătălii ale anului 1945 au reprezentat simbol şi reper istoric.
Lupta celor care s-au împotrivit drumului către comunism al României proiectat la Moscova a avut consecinţe asupra vieţii acestora. Mulţi au fost arestaţi şi au petrecut mulţi ani în închisoare. Iar închisoarea deosebit de severă le-a dat o altă înţelegere a lumii în care trăiau. Aşa a fost şi în cazul lui Radu Câmpeanu. A petrecut mulţi ani în închisoare, cu muncă grea şi istovitoare.
Fiind tânăr, Radu Câmpeanu a avut şansa să prindă perioada dezgheţului de după retragerea din ţară a trupelor şi consilierilor sovietici (anii 1958-1962). A fost eliberat şi a beneficiat de clemenţa unei noi forme de comunism, centrate pe valori naţionale. A primit un loc de muncă. Chiar dacă ştiau că exista în continuare supravegherea discretă a Securităţii Statului, colegii l-au ajutat mult. A învăţat bine problemele de organizare a muncii ale unei întreprinderi de construcţii. Cunoştinţele respective îi vor fi utile mai târziu în Franţa, după obţinerea aprobării de emigrare. A fost astfel beneficiar al unei forme de opoziţie pasivă şi discretă a cetăţenilor: susţinerea cu toate forţele a tot ceea ce amintea de perioada liberală interbelică. Radu Câmpeanu chiar reprezenta un astfel de simbol.
Activitatea emigraţiei române din străinătate a reprezentat o parte din istoria naţională a României, în special pentru perioada 1948-1989, iar Radu Câmpeanu a fost o filă importantă a acesteia. După obţinerea aprobării de emigrare s-a stabilit în Franţa şi a devenit un reprezentant al liberalismului românesc în diaspora. Prin bunăvoinţa publicaţiei „Opinia Naţională” au fost puse deja în circulaţie câteva articole emblematice scrise de Radu Câmpeanu în calitate de lider al mişcării liberale a emigraţiei române. Erau gândurile oricărui român aflat atunci pe meleaguri străine.
O epocă nouă în istoria României a început după Revoluţia din 1989. În spiritul democraţiei, cuvânt la ordinea zilei pentru primii ani de tranziţie, Radu Câmpeanu a reînfiinţat Partidul Naţional Liberal şi a intrat în lupta politică. Nu întotdeauna ideile mari pentru viitorul unei ţări sunt apreciate la adevărata lor valoare sau nu sunt respectate în spiritul lor. Deşi a avut contribuţii majore la păstrarea stabilităţii pe termen lung în politica externă sau a celei sociale din iarna anului 1991, numai două din meritele lui Radu Câmpeanu, acesta nu a fost un privilegiat al recunoaşterii publice în perioada când a activat politic. Recunoaşterile au venit masiv după ce şi-a impus o reducere a expunerii politice, dar mai ales după ce ne-a părăsit, în anul 2016.
Nu ştim dacă este o surpriză sau ceva normal: au venit aprecieri elogioase inclusiv din partea celor aflaţi pe alte baricade ale politicii. De reţinut consecvenţa asupra unor principii. Nu a confundat omul cu doctrina pe care a reprezentat-o. Manea Mănescu, de exemplu, i-a făcut o impresie bună în calitate de intelectual. Adevărul trebuie apărat nu numai împotriva unor minciuni ale comuniştilor, ci şi în epoca democraţiei. Nu a fost de acord cu exagerările negative la adresa unor lideri ai ţării noastre numai pentru a face pe plac noilor aliaţi occidentali ai României. Adevărul este mereu adevăr.
Sper ca tânăra generaţie să preia cel puţin parţial moştenirea intelectuală de la Radu Câmpeanu. ( Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)
Numărul 808
