„Destin de Sisif”

„Sortit să urce dealul din Infern

I se scurgea cu truda rătăcită

Sudoarea legendarului Olimp.

Iar şi iar, o necurmată veşnicie

Fără final, doar bolovanul îl muşcă cu statornicie.”

SISIF.„Destin de Sisif” se numeşte volumul de versuri al Rodicăi Oniga, volum apărut la editura „Amurg sentimental” din Bucureşti în anul 2022. Este al treilea volum al poetei, după „Întâmplare la marginea pământului (1996) şi „Testament pentru copilărie” (2016)

Să-i spun cărţii „Destin de Sisif” autobiografie sentimentală sau autobiografie poetică?! Ar fi cam acelaşi lucru. Căci cum altfel este un om, mai ales unul sensibil, talentat, decât un Sisif care mişcă zilnic o stâncă de sentimente, de imagini, o viaţă, mai multe vieţi. Multe dintre poemele Rodicăi Oniga par să descrie picturi geniale ale pictorului geniu suprem. Ce altceva sunt imaginile create de poeţi? Iubire răzbate din versuri. Iubire tristă, iubire optimistă, iubire resemnată, dar iubire.

O simplitate elegantă traversează paginile volumului. Poeta ia cititorul părtaş la trăirile sale. Le explică cu răbdare, astfel încât fiecare dintre noi să ne regăsim sau nu într-unul dintre anotimpurile creaţiei sale.

Pare simplu şi normal din partea unui om care şi-a găsit fericirea, împlinirea: „Dedic acest volum soţului meu, sufletul meu pereche!”. Câţi dintre noi avem această şansă? Poate că mulţi, dar nu toţi au capacitatea de a declara în versuri satisfacţia unei vieţi împlinite, mai scurte sau mai lungi. „Iubite, alunecăm cu cerul în braţe,/ lumina creşte pe trup./ Fiecare taină din oglinda mută/ mă lasă adierile să-i rup.// o primăvară cât copilăria/ sau cât poemul de Rilke/ ne pândeşte nostalgia / din acelaşi sumbru mormânt.// Zâmbeşti…Iar zâmbetul devine cea mai blândă răspundere/Pentru zăpada trecută/precum păcatul din noi.” (Zâmbetul, precum păcatul) Însă pare că nici zâmbetul, nici păcatul… Pentru că: „Nu ştiam sufletul acesta/uitat în miracole,/ neprihănit, răsfoindu-i muzica,/ de va rămâne trist după zăbrele./ Nu cunoscusem lacrimile străzilor,/nici nostalgiile bătrânilor,/ totuşi singurătatea fără credinţă/se cuibărea lângă geam,/ un moment, apoi la nesfârşit./ Pe-nserate, romanţele Văcăreştilor / se destrămau în mine,/fără să mă ştie,/ fără să m-ascundă.” (Nostalgii)

Volumul este structurat în două capitole: „Eternele elegii” şi „Din ultima pagină de vreme”. Criticii literari, şi nu un cititor de rând, ca mine, vor găsi în acest volum nenumărate pretexte de cronici minunate pentru o carte minunată. De câte ori o deschid, găsesc o nouă perlă poetică, fiecare într-o altă culoare a sentimentului, gândului, talentului. Metafore, figuri de stil potrivite tonului liric, ideilor. Mereu mi se pare că nedreptăţesc un poem atunci când mă încântă un altul… Pare un joc. Nu este. Mi-e greu să aleg…

Şi totuşi, mi se pare că nu se vor supăra dacă vă voi îndemna să citiţi: „Mi-ajuns ochiul trist,/ îl închid, îl deschid/ tot dileme frământând.// Nu-l mai aud de sete/ e precum o jucărie veche./ pierdut în depărtarea lui rece./ Ochi – dor, ţi-am încălzit taina/ şi fără de moarte lunec în faţa ta.// În adâncul rănii mele/ să fac dimineaţă,/ Ochi – dor,/ ochi – creator!” (Ochi – dor).

Mi-ar plăcea să ştiu că aţi citit/veţi citi poeziile Rodicăi Oniga şi că v-au plăcut tot atât cât mi-au plăcut şi mie. (Mioara VERGU)