Caietul de la Timişoara

• UN ROMAN PSEUDO-JURNALISTIC DESPRE DECEMBRIE ’89 ŞI IANUARIE ’90

German A. de la Reza, autorul romanului Caietul de la Timişoara, subintitulat Saga ultimului corespondent din Est, 1989-1990 (Editura Logos, 2023; traducere din spaniolă de Coman Lupu), scriitor de limbă spaniolă, dar bun cunoscător al realităţilor româneşti din perioada anilor săi de studenţie la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1979-1983), proiectează un scenariu romanesc realist asupra evenimentelor din decembrie 1989 şi a urmărilor lor din luna imediat următoare. Romanul său este pseudo-jurnalistic, pentru că, deşi caută adevărul despre „şi totuşi, revoluţia română” prin investigaţiile jurnalistice ale unui corespondent de presă, îl redă nu prin simpla consemnare a faptelor, ci literar-artistic, prin felul în care au fost trăite de ziarist sau de alte personaje introduse în scenă, ca participante nemijlocite la derularea acestora.

Principalul personaj, Romàn Albeira, cu mamă din Banat, căsătorită cu un scriitor mexican, care era fiul unui fost consul la Bucureşti, este un corespondent pentru străinătate al ziarului mexican Los Tiempos, pe care patronul ziarului îl trimite la Timişoara, imediat după revolta din zilele de 16 şi 17 decembrie ’89, tocmai pentru că angajatul său ştia limba română, cunoştea oraşul unde îşi petrecuse adolescenţa şi studenţia şi, în plus, avea şi spirit investigator sau chiar de aventură.

Venit clandestin la Timişoara, prin Ungaria, via Borş, în ziua de 18 decembrie, este ajutat în investigaţiile sale de un văr, Daniel, şi de încă un prieten, Ulise. La început va sta în casa unchilor săi, unde Daniel îi va face cunoştinţă cu Malia, o fostă colegă de facultate, rămasă văduvă, interesată să-l cunoască. Apoi, atras şi îndrăgostit de tânăra respectivă, se va muta în apartamentul acesteia. Prin raporturile interpersonale ale lui Romàn Albeira cu cei doi prieteni ai săi şi cu Malia, autorul are ocazia să ne dezvăluie nu numai atitudinea acestora faţă de evenimentele în derulare, ci şi realităţile la care ei sunt deopotrivă martori şi actori. Daniel este un entuziast şi un visător, gata să-şi asume orice riscuri, în timp ce Ulise este mai realist şi mai circumspect, poate şi datorită soţiei şi faptului că avea un copil mic de crescut. Malia pare a fi şi ea atrasă de schimbările care au loc, dar, finalmente, se vădeşte că jocul ei este dublu sau chiar numai de partea fostei securităţi. În schimb, un revoluţionar anonim, întru totul admirabil în demnitatea lui, este Radu, un tânăr rănit grav, probabil mortal, în timpul reprimării manifestaţiilor din ziua de 17 decembrie, pe care Albeira, însoţit de prietenii săi, îl vizitează la spital şi de la care află exact filmul cu scenele însângerate, care au aprins flacăra libertăţii. Albeira este, apoi, el însuşi martor al hotărârii unui grup de demonstranţi timişoreni de a pleca cu trenul la Bucureşti pentru mitingul din 21 decembrie, dar, neavând paşaport şi sfătuit să evite percheziţiile miliţiei, renunţă la dorinţa de a pleca şi el spre Capitală. Va afla însă de la vărul său Daniel de degringolada care se produsese la mitingul iniţiat de dictator şi de coşmarul din timpul nopţii, când forţele de represiune, învăluite în întuneric, au tras în participanţii rămaşi să protesteze împotriva regimului pe străzi sau masaţi în Piaţa Universităţii, ceea ce a provocat, a doua zi, o masivă revoltă populară, soldată cu fuga cuplului dictatorial şi schimbarea puterii politice.

Prin povestirile amănunţite ale participanţilor nemijlociţi la mişcările de masă din cele două oraşe martir, autorul are talentul de a-i implica şi pe cititori şi de a-i face părtaşi la momentele de rescriere a istoriei. După preluarea puterii de către fesenişti, eliberat de pericolul de a fi arestat de miliţia vechiului regim, Albeira are el însuşi posibilitatea de a se deplasa la Bucureşti, unde va intervieva pe liderul partidului ţărănesc, numit de autor Corneliu Anceanu, şi pe un locţiilor al liderului partidului liberal despre platforma şi şansele celor două partide istorice la preconizatele alegeri parlamentare. În plus, participă şi la mitingul opoziţiei din 28 ianuarie, la care Ion Iliov este huiduit în mod copios. În referirile corespondentului de presă, respectiv ale autorului, apar şi reprezentanţii noii puteri, unii cu nume schimbate, dar uşor descifrabile, precum Ion Iliov, Petre Petrescu, Silviu Curcanu.

Totodată, în situaţia ştirilor contradictorii vehiculate de presă, ziaristul plănuieşte, împreună cu prietenii săi, să scoată o revistă locală prin care să comunice cititorilor doar adevărul şi care să fie susţinută de către un proiectat centru cultural. Acţiunile lui rămân însă în vizorul celor care îl urmăriseră şi în zilele de dinainte de 22 decembrie, atunci când fusese la Radu la spital, sau când se deplasase, împreună cu alţi ziarişti, la o groapă comună, pentru a se interesa de numărul morţilor descoperiţi acolo şi dacă aceştia fuseseră doar victimele revoluţiei sau erau şi cadavrele scoase de la morgă ale unor decedaţi de mai înainte. În fine, atunci când securistul urmăritor îi face o vizită inopinată în apartamentul Maliei, somându-l să se prezinte a doua zi la poliţie cu paşaportul şi când, în aceeaşi seară, o surprinde pe Malia că se întâlneşte cu securistul care îl vizitase, Albeira decide să plece imediat din ţară.

În zori de zi se urcă precipitat într-un tren cu destinaţia Budapesta, dar în compartimentul în care se afla singur intră un necunoscut mascat cu cagulă şi dotat cu o armă cu amortizor, cu care îl ţinteşte mortal în frunte, după care îi sustrage din bagaje un caiet cu coperţi negre, mai multe rolfilme şi trei mape cu documente.

În finalul romanului, autorul include şi o Nota editorului, din care aflăm că părinţii ziaristului au căutat în zadar trupul fiului lor, dar au reuşit să recupereze casetele pe care acesta le trimisese ziarului Los Tiempos, din care a rezultat şi prezentul roman.

Axat pe redarea căderii comunismului din România ceauşistă, romanul beneficiază de o construcţie rotundă, nelipsindu-i aproape nimic din evenimentele cele mai semnificative din decembrie ’89 şi ianuarie ’90, exceptând, poate, entuziasmul descătuşării din Capitală din ziua de 22 decembrie, când armata a fraternizat cu manifestanţii, după cum nu are nimic în plus, care ar prelungi naraţiunea în mod redundant.

Romanul de 245 de pagini este, însă, mult mai complex, plimbându-l pe cititor atât în anii de după 1944, de preluare a puterii de către comuniştii români, cu desantul lor moscovit, cât şi în perioada ceauşistă, cu etapa sa ascendentă şi cea descendentă, dar şi pe scena lumii contemporane, astfel încât schimbările din România sunt plasate şi în contextul lor internaţional.

Concepţia autorului despre tranziţia de la dictatură la democraţie este redată implicit, prin faptele pe care le relatează. El susţine ferm democraţia, dar nu una de faţadă, de fapt o pseudodemocraţie, ci una autentică, bazată pe adevăr. De aceea, va puncta cu acurateţe nu numai unele dintre abuzurile regimului comunist în ansamblul său, ci şi carenţe ale noului regim democratic.

Pentru caracterizarea fiecărei etape istorice, autorul are ştiinţa introducerii unor întâmplări cât se poate de relevante pentru perioada avută în vedere. Pentru începutul înscăunării puterii comuniste, cu întemniţarea şi distrugerea psihică şi fizică a foştilor oameni politici şi a vechii intelectualităţi, autorul se referă la arestatrea bunicului matern al lui Albeira, de profesie medic, fapt care a declanşat îmbolnăvirea psihică a bunicii sale şi adolescenţa dramatică a fiicei lor, respectiv, a viitoarei mame a lui Romàn Albeira.

Dintre abuzurile epocii ceauşiste, autorul reţine tragedia unei studente însărcinate, lipsite de putinţa medicilor de a-i face raclaj, din cauza politicii de creştere forţată a demografiei, repartizarea obligatorie a cuplului de tineri căsătoriţi Paul – Malia la ţară, ca şi a altor absolvenţi de studii superioare, în condiţii precare, lipsite de căldură, de suficiente bunuri alimentare şi, mai presus de toate, de libertate, fapt care a determinat intervenţia familiei lui Paul la un lider politic pentru a-i readuce pe cei doi tineri la Timişoara, apoi tentativa eşuată a lui Paul, Ulise şi Daniel de a fugi din ţară, încheiată, pentru Paul, în mod tragic, prin înecarea lui în apele Dunării. În acest context, autorul se referă şi la blocarea de către cenzură a adevărului literar, mai pregnantă în proză, dar ceva mai scăzută în poezie, graţie limbajului ei simbolic, mai dificil de decriptat, cu exemplul poeziei lui Nichita Stănescu şi a discuţiilor literare din garsoniera acestuia, sau datorită melanjului dintre aureolarea poetică a perechii conducătoare şi metaforizarea unor sentimente sincere, ca în creaţia şi cenaclurile realizate de poetul Adrian Călinescu.

Dintre vulnerabilităţile noii puteri, autorul se referă, tot prin intermediul personajelor sale, la instituirea acesteia cu o parte a vechii nomenclaturi şi securităţi, la lipsa unui proces veritabil al Ceauşeştilor, la lipsa sincerităţii, la libertăţile limitate şi cenzurate acordate forţelor de opoziţie. Menţinerea unor elemente ale fostei securităţi în noul regim politic este prezentată, bunăoară, prin faptul că patronul ziarului Los Tiempos, invitat la consulatul român din capitala mexicană, constată cu surprindere că deciziile consulare sunt luate, de fapt, nu de consul, ci de securistul instituţiei.

Totodată, prin reflecţiile, dubiile şi interogaţiile sale, sau prin cele ale eroului principal, care este un port-parole al său, ori prin remarcile altor personaje, autorul completează înţelesurile sugerate de fapte. Astfel, Albeira observă cu acuitate, între altele, faptul că noul regim căuta să impună „o schemă neototalitară administrată de nomenclatură şi de ceea ce mai rămânea din partid şi din forţele lui represive”. Liderul naţional-ţărăniştilor afirmă că „Iliov vrea să repoziţioneze nomenclatura, să o transforme în burghezie naţională”, iar o chiliancă, proprietară a unui mic magazin din Drumul Taberei, cel mai cosmopolit cartier bucureştean, comparând situaţia din România cu ceea ce se întâmplase în Chile, conchide că şi aici se va ajunge la „privatizarea sănătăţii şi a educaţiei, la dispariţia protecţiei sociale, la abuzurile patronilor susţinuţi de guvern etc. şi iar etc.”

Stilistic, autorul alternează redarea impersonală, auctorială, a evenimentelor de la cumpăna anilor ’89 – ’90 din veacul al XX-lea, ca şi a abuzurilor anterioare ale regimului comunist care le-au generat, cu nararea acestora la persoana întâia, prin relatările revoluţionarilor Radu şi Daniel sau prin însemnările personajului principal. Secvenţele care se corelează firesc sunt prelucrate de autor cu minuţie de bijutier, fiind ornamentate şi cu sugestive imagini naturiste şi însoţite de unele nedumeriri sau, dimpotrivă, de sugestii de răspuns ori de răspunsuri dintre cele mai relevante.

Este remarcabil şi talentul autorului de a contura portretul psihologic al personajelor nu atât prin descrierea stărilor psihice ale acestora, cât prin faptele, iar uneori prin atitudinile şi reacţiile lor, unele nuanţate şi insesizabile pentru un observator obişnuit. Cel mai consistent este portretul lui Romàn Albeira, alcătuit din tuşe tari, dar cu totul admirabile sunt şi caracterizările pe care acesta le face Maliei şi celei care i-a rămas lui Romàn în suflet din timpul studenţiei sale şi până la sfârşitul lui atât de prematur, încântătoarea Almira.

În pofida titlului care trimite mai curând la nişte simple însemnări, Caietul de la Timişoara este un roman de acţiune, care încadrează realităţile politice ale lui decembrie 1989 şi ianuarie1990 în structura societală internă şi externă din ultima jumătate a secolului al XX-lea şi le redă prin intermediul unor evenimente şi întâmplări complexe, dintre care, cel puţin pentru personajul principal, unele au şi o tentă poliţistă sau detectivistă, iar altele aparţin unui roman de dragoste.  (Ioan N. ROŞCA)