Dar noi ai cui (mai) suntem?!

În mintea mea, asociez aceste cuvinte, strânse într-o întrebare, unui bocet sfâşiat în rostirea artistei Leopoldina Bălănuţă. „Ai cui suntem noi?” Ai cui mai suntem? Cum ne prezentăm? Ai „lu’ cui”? Din ce neam? Ce poreclă are neamul din care te tragi? („Poreclă” cu sensul de „supranume dat unei persoane în legătură cu o trăsătură caracteristică a fizicului său, a psihicului sau a activităţii sale”, NU peiorativ!)
Ai „lu’ cui”? Ce ne caracterizează, ce ne (mai) defineşte? Spre ce tindem ca indivizi şi ca întreg, ca „toţi”? Suntem neam de eroi sau „nişte răi şi nişte fameni”? Avem „rădăcini” sau suntem doar tulpini alergate de vânt în căutarea unui loc pentru înrădăcinare? Cine ne alungă, cine de uneşte? Ne mai unim? Noi cu noi, noi pentru noi, într-o lume globalizată nu în favoarea tuturor.
Departe de mine de a plânge de mila acestui neam. Mila mi se pare un sentiment cu o vibraţie extrem de joasă, similară neputinţei, dezarmării, decepţiei. Ori nu este cazul în ceea ce-i priveşte pe români. Nu de milă avem nevoie! Ci de iubire, încredere, exigenţă, mândrie, hărnicie, apreciere, muncă, responsabilitate.
Avem nevoie să ne scuturăm de frica de eşec, pentru că exact această frică ne paralizează acţiunea, ne dezvoltă dorinţa de a vorbi mult şi de a face puţin. Până să ne hotărâm să pornim la acţiune, planurile, pe care le dorim perfecte, devin caduce, vetuste. Simultan, alţii deja trec la alt nivel până ne hotărâm noi.
Ai „lu’ cui” suntem noi? Ai „lu’ nime’-n drum”? Când ne-am pierdut sau cine ne-a pierdut, pe care drum? De când suntem neputincioşi? Poate de când am fost învăţaţi să ne uităm trecutul şi/sau să-l dispreţuim, să ne considerăm de la marginea civilizaţiei, incapabili de a ne impune drepturile. Acceptăm obligaţiile ca pe un dat. Drepturile? Laudele sunt pentru alţii! Noi ne asumăm cu generozitate criticile, înjurăturile, minimalizarea. De ce? Pentru că nu mai ştim „ai „lu’ cui” suntem, care ne este moştenirea, pentru că am acceptam dezrădăcinarea, acceptăm şi ponegrirea, sfidarea, înjosirea… Nu ne recunoaştem valorile. Suntem extrem de modeşti când vine vorba de meritele românilor. Dar extrem de entuziaşti pentru orice „mărgică” străină. De ce nu putem să fim „egali” în aprecieri? Înjurăm, pe bună dreptate în prea multe cazuri, politicienii români. Apoi, dorim ca ei să facă lucruri bune pentru români, ceea ce este foarte corect. Doar că… „dacă au bască, de ce au bască?” „Dacă nu au bască, de ce nu au bască?”, în loc să-i tragem de mânecă înainte de a folosi sau nu… basca. Parcă ne bucurăm să-i vedem greşind, sau minţind, sau furând, sau favorizând, sau… Pentru a avea pe cine da vina pentru că noi am uitat „Ai „lu’ cui” suntem?” Este obligatoriu să aflăm, să ştim la ce ne raportăm, cu ce ne comparăm.
Adică să aflăm CINE SUNTEM.
La mulţi ani! (Mioara VERGU-IORDACHE)