De ce sunt trişti nepoţii?!

Cu voi vorbesc, bunicilor! Ce facem? Unde sunteţi? (Sper că nu aţi ajuns cu toţii în căminele pentru bătrâni, că nu mai staţi în casa voastră, mai bogată sau mai săracă material, dar extrem de bogată în iubire!)  Şi vă întreb: cum vă/ne mai iubiţi/iubim  nepoţii, ce-i mai învăţaţi/învăţăm, câtă dragoste le pompaţi/pompăm în inimă şi în minte? Cum?! Părinţii nepoţilor, copiii dumneavoastră, adică, îi ţin departe ca nu cumva să-i intoxicaţi cu sentimente, cu informaţii „vetuste” din istorie, geografie, literatură, filozofie etc, nu cumva să-i educaţi prost, cu respect, bun simţ, empatie, generozitate, să-i învăţaţi cu un program, să le descoperiţi aptitudini, pasiuni, meşteşuguri legate de treburile casei, să-i învăţaţi să fie calculaţi, să economisească, mă rog, lucrurile normale ce nu mai au preţ în ziua de azi. Bine, bine, se înţelege că sunt „nepreţuite”. Sau „ ne preţuite”?! Pentru că fiecare înţelege fix ce doreşte: „care nu este sau nu poate fi preţuit, calculat, apreciat; incalculabil;  foarte preţios, foarte valoros; inestimabil etc”  sau „a nu preţui ceva sau pe cineva, a avea sau a manifesta dispreţ faţă de cineva sau de ceva; a trata cu dispreţ pe cineva sau ceva, a nu lua în seamă.”  În fine, eu insist pe cuvinte, pe sensul lor, acum când sunt pe cale de dispariţie! Locul lor este luat de prescurtări, de un soi de ideograme, de emoticoane… Ce să mai facem cu cuvintele?! Pierdere de vreme! Nuanţe, metafore, epitete, figuri de stil pentru a da mai multă forţă unei imagini sau expuneri… Dar cine mai are răbdare?!

Trăim pe repede înainte, pretindem (sau nu!) copiilor să acumuleze multă informaţie nedigerată, şabloane după care îşi croiesc viaţa de care sunt, din păcate, mereu mai nemulţumiţi, şabloane ce-i duc spre depresie, spre tristeţe, spre absenţă. Ei sunt oameni care îşi asumă regulile unor roboţi, ale unei inteligenţe artificiale.  Intră într-o bătălie dinainte pierdută, părăsind câmpul ce le garantează victoria, acela al sentimentelor, al emoţiilor, al vieţii umane. Şi primii excluşi din arsenalul victoriei (îmi pare că) sunt bunicii. De ce cred că bunicii sunt arma victoriei? Bunicii, tradiţional, îi pot înlocui pe părinţi în creşterea şi educaţia copiilor. Bunicii sunt dispuşi la sacrificii pentru nepoţii lor. Dacă sunt lăsaţi să-şi bucure nepoţii. Încerc să acord o scuză părinţilor care nu acordă suficient timp copiilor pentru că muncesc mult, sunt obosiţi, nu au răbdare… Numai că, din nefericire, iubirea părinţilor de părinţi pentru copii este considerată depăşită, chiar nocivă. E drept, bunicii se grăbesc mai încet. Ei încă mai ştiu să admire un răsărit sau un apus în realitate nu într-o fotografie sau într-un film, ei nu îmbrăţişează virtual, ei chiar îşi strâng nepoţii la piept, ei nu comandă „ceva bun”, ei prepară ceva bun… Numai că bunicii nu prea mai au decizia.

Bunicilor, ce faceţi/facem?! De ce ne sunt trişti nepoţii?! (Mioara VERGU-IORDACHE)