Fascinaţia urâtului

Întotdeauna mi s-a părut ciudat că oamenii sunt mai dispuşi să dea atenţie ştirilor negative decât celor pozitive, că acelea care spun despre urât, violent, promiscuitate, trădare, ură, boală, crimă, viol, moarte, hoţie, minciună… acelea sunt ascultate cu interes şi promovate, distribuite cu voluptate. Oare de ce?

Îmi amintesc despre o informaţie puţin mai veche: undeva, în lume, cineva şi-a propus şi chiar a produs o publicaţie ce conţinea exclusiv ştiri pozitive. Scrise „ca la carte”, reale, paginate modern, cu ilustraţie… A dat faliment aproape instant! M-am gândit şi mă gândesc care ar putea fi motivul?

O ducem prea bine şi avem nevoie de contrapondere ca să ne echilibrăm? Imaginaţia noastră nu poate fi provocată de pozitiv? Toţi sau aproape toţi suntem „povestitori”. Toţi avem, parafrazând, bastonul de scriitor în raniţă! Avem nevoie de subiecte cât mai sordide ca „poveştile” pe care le spunem să fie atractive? Pentru că, este evident, pe lângă „urâtul” iniţial, se înfloreşte cu spor. Sau suntem aşa de neîncrezători în noi încât ne face bine să arătăm că unii sunt mai răi, mai săraci, mai urâţi, mai cruzi, mai violenţi decât suntem noi?! Se exagerează până când subiectul devine neverosimil.

E drept, se exagerează şi în cazul informaţiilor pozitive, atunci când avem de apărat imaginea, prestigiul unei persoane, a unei colectivităţi, în fine, cuiva drag nouă. Dar cum nu prea avem public pentru existenţe normale sau chiar fericite, pericolul nu este aşa de mare!

Firescul este depăşit. Normalul este perimat. Trăim modest într-o lume virtuală trufaşă. Parcă nu ne este de ajuns răul şi urâtul ce ne sunt impuse de dincolo de noi. Le facem şi mai urâte şi mai rele, prin propria voinţă. Orice veste despre o faptă normală, bună, este pusă la îndoială, este contestată, este întoarsă pe toate părţile şi pe dos, pentru a găsi dovada răului, urâtului.

Ascult oameni născuţi în preajma anului 1989. Ei povestesc despre realitatea anterioară. Nu au trăit atunci. Ei vorbesc din povestirile părinţilor, cunoscuţilor, educatorilor… Cu convingere vorbesc. Cred ceea ce spun. Dacă încerci să nuanţezi, devii duşman, nostalgic. Dar eu nu înţeleg de ce. Şi nu înţeleg de ce trebuie să se exagereze. Pentru că a fost suficient de rău pentru a mai exagera. Şi exagerările, cum am spus, decredibilizează. Sau avem, totuşi, multe vârfuri în diverse domenii, performeri la nivel mondial. Nimeni nu aleargă să-i promoveze. Cu o excepţie. Atunci când aceştia au făcut sau au fost amestecaţi într-o întâmplare urâtă. Atunci, se schimbă situaţia! Vorbim de nu ne mai oprim! Succesele românilor le privim cu suspiciune. Relele le promovăm cu certitudinea faptului împlinit. Oare de ce suntem atraşi de rău şi de urât?! (Mioara VERGU-IORDACHE)